Obsessed for Passion

Dulci nimicuri IV.

2012-01-27T20:02:00.002+02:00

4. Egoistă

Streets feel strange

And longer livescan never change

Emm rămaselângă mine în tot timpul cât am dormit. Când am deschis ochii, am realizat căera seară. Nu știu cât dormisem, doar că nu am visat nimic. A fost un abisnegru în care m-am tot cufundat, unul obositor care aproape m-a lăsat fără aer.

-Te-acăutat.

Un licăr desperanță mi-a apărut în ochi când mi-a spus asta.

-Celălalt, acontinuat.

Mi-am lăsatprivirea în jos și m-am cufundat din nou în perne. Da, știam că există acel aldoilea „el” care încerca cu disperare să-i ia locul și practic reușea, fizic.Îmi amesteca sentimentele, e adevărat, dar tot ce făceam era să jucăm teatru.Da, sentimentele lui erau adevărate, dar ale mele nu erau nici măcar pejumătate.

Îl cunosc deceva timp. Practic mă citește ca pe o carte, dar nu destul. Nu știe sădeosebească realul de fals. Asta poate pentru că joc mult prea bine teatru.

-De cu nurenunți la el? E ca o jucărie.

-Nu-miîmpart jucăriile, le păstrez. Nu le arunc sau le stric cum fac alți copii, i-amrăspuns rece.

-Realizezică nu vei ajunge nicăieri așa?

-Realizezică nu aș suporta să îl văd în mâinile alteia?

-Egoisto!

Da, eramegoistă. Nici măcar nu încercam să neg asta. Era purur adevăr. De când m-aabandonat, ca pe un nimeni, nu mai eram ce am fost, poate doar o umbră careîncerca să-și înece amarul cum putea. Din cauza lui mi-am practic joaca mințiiși tot din cauza lui m-am închis în mine, dorindu-mi doar să-l am pe el, la unmoment dat, oricât de mult ar fi trebuit să aștept.

Am privit-odin nou pe Emm. Nu știam nici eu de ce îl păstram, știam doar că nu vroiam sămă lase singură. Simțeam că eram într-un fel protejată și puteam să amîncredere, dar totul era o piesă de teatru de care mă țineam cu dinții pentrucă nu vroiam să fiu din nou singură și să-l aștept în van pe el. Cât maitrebuia să stau pe jar?

-Vei ieșipână la urmă? reluă Emm.

-Spune-i căsunt bolnavă.

I-amreplicat scurt și m-am întors cu spatele la ea. Mai trebuia să rămân în acestexil pentru o perioadă, destul cât să-mi pun ordine în gânduri chiar dacă nuvedeam nicio rază de sparanță la orizont.

Dulci nimicuri III.

2012-01-24T20:08:00.002+02:00

3. Vise

As much I’d like the past notto exist

It still does

Aseară mis-a repetat același vis. În mod ironic, îl numeam „coșmar” la fel ca celelalte.Totul e mult prea diferit în acel loc, e unul în care aș vrea să trăiesc, să numă mai trezesc. Emm mă privește cu milă când mă auzea cum spun toate acesteprostii.

Stau în patîncă dezorientată de la acel vis, dar ea, ea este acolo și mă dezmiardă pentrucă, într-un mod ciudat, ea știe prin ce trec. Știe ce vreau să spun și încearcăsă mă îmbărbăteze. Ochii ei mă calmează, dar nu destul. În mine e un drog carenu mai poate să iasă.

-Anne, totulva fi bine. De ce nu mergi direct la el și îl săruți pur și simplu? Să știe!

Numai laauzul acelor cuvinte am sărit în sus ca arsă. Ce-i drept, mi-aș fi dorit să facasta, undeva în adâncul sufletului meu, dar nu eram destul de puternică încâtsă o fac. Eram slabă.

-Emm, eștinebună!

Atât i-amputut spune. Eram dezorientată, amețită. Lacrimile vroiau să dea năvală peobrajii mei, dar eu nu le lăsam, nu mai suportam. Mi-am băgat capul în pernă,doar să nu mai simt nimic, să mă sufoc în acel loc moale. Îi simțeam atingerea finăpe capul meu, iar într-un final îmbrățișarea sa caldă. Îi simțeam trupul lipitde al meu. Era o sursă de forță, dar pe care nu o mai puteam primi. M-am întorsși am privit-o în ochi.

-Emm, mi-efrică.

Vroiam sămai continui, dar nu am mai rezistat. Lacrimile nu au întârziat să apară. Eramatât de distrusă, dar ea continua să mă îmbărbăteze cu vorbe. Nu o maiascultam.

Somnul măcuprinse din nou și nu a trecut mult timp până să apară. Ochii săi albaștri aufost primii pe care i-am observat, iar după aceștia, fața a prins contur, așacum erai, așa cum te țin minte. Te comportai ca în zilele când mă făceai sărâd, când credeam că am găsit tot ce-mi trebuia. Îți păsa de tot ce seîntâmpla, știu asta. Eram doar noi doi.

Când mă voitrezi, toată această lume va dispărea și tu împreună cu ea. Mă voi întoarce larealitate încercând cu greu să te înfrunt, chiar dacă tu îmi vei aminti de totce s-a întâmplat. Doare. Doare foarte tare când știu că nu-ți mai pasă, căignori tot. Emm va continua să-mi spună să trec peste, să șterg totul cuburetele, dar eu nu pot. Nici dacă aș închide totul într-o cutie, nu aș puteasă țin în frâu ce se află acolo. Va scăpa și mă va întrista din nou.

-De ce nuvrei să-l uiți?

M-a întrebatEmm în timp ce mă privea din partea cealaltă a camerei. Eu stăteam încontinuare în pat, dar nu eram atentă la ea. M-a întrebat, dar nu i-am răspuns.A așteptat în liniște mult și bine. S-a ridicat, dar când a ajuns lângă ușă,mi-a vorbit din nou.

-Nu mai poțicontinua așa.

-Știu, i-amreplicat. Dar Emm, nu am o soluție.

-Ba da, darnu vrei să o găsești.

A plecatlăsându-mă în aceiași stare, aceiași poziție, în același vis care continua sămă macine. Oare nu există o cale să aduc trecutul înapoi?

Mademoiselle

2011-12-29T23:30:00.000+02:00

Mademoiselle, tu cu ochii de un azur nebun,

Buze rece de-un roșu aprins,

Vulgar chiar,

Și cu părul perfect negru

Trimițându-mi mireasma ta dulce-amăruie

Pe sub geamul de la balcon,

Te privesc pe sub sprâncene,

Cu ochii întredeschiși.

Mademoiselle, dacă ai ști cât de elegantă stai

În fața oglinzii din dormitor,

Iar eu, micul tău nimeni,

Te admir de sub perdele,

Dar, chiar și astea stau

Parcă să mă dea în vileag.

Mademoiselle, nu închide ochii

Sau te preface că nu mă vezi.

Știm amândoi la fel de bine,

Cât de mult te onorez

Și nu doar ca trup,

Alb de marmură

Și priviri de gheață.

Ci, ca pe o Ea, născută parcă de demult,

Uitată în lumea asta prăfuită,

Unde toți suntem pioni,

Pe tabla ta cea veche.

Să te sărut n-aș îndrăzi,

Ar fi de prost gust,

Mai josnic decât mine

Când știu că tu nu vrei mai mult

Decât să mă faci

Să joc pentru tine.

Ca de final

2011-12-29T21:32:00.000+02:00

Dragilor, peste 2 zile trece și anul acesta. Au fost și bune și frumoase, dar și mai puțin frumoase. Am încercat să exprim tot ce se poate de-a lungul anului. Asta a fost mai mult ca un intro, sincer. Voi posta și câteva statistici pe Facebook și că tot vorbind de el, am o nouă listă de cărți citite anul acesta. Mai puține, ce-i drept, cam 30 (față de anul trecut când aveam 34), dar recuperăm. Să ne auzim și la anul!

1. Stăpânul Inelelor. Frăția Inelului - J. R.R. Tolkien
2. Pictorița din Shangai - Jennifer Cody Epstein
3. Culcă-te cu mine - Joanna Briscoe
4. Creanga de aur - Mihail Sadoveanu
5. ABC-ul fetelor bătrâne. Căsnicia, bat-o vina - Carol Clewlow
6. Tot ce-și dorește ea - Maeve Haran
7. În intimitatea secolului XIX - Ioana Pârvulescu
8. Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale - Ioana Pârvulescu
9. Scris pe trup - Jeanette Winterson
10. Sex, romance și bestselleruri - Nina Killham
11. Faust - J.W. Goethe
12. Cidul - Pierre Corneille
13. Moștenirea - Danielle Steel
14. Oedip Rege - Sofocle
15. Atigona - Sofocle
16. Critice (Eminescu și poeziile lui) - Titu Maiorescu
17. De neamul moldovenilor - Miron Costin
18. Moara cu noroc - Ioan Slavici
19. Codul bunelor maniere azi - Aurelia Mureșanu
20. Aminitiri din Junimea - C. Negruzzi
21. Act venețian - Camil Petrescu
22. Frumoasele străine - Mircea Cărtărescu
23. Darwin și după Darwin. Studii de filozofie a biologiei - Mircea Flonta
24. Divina Comedie - Dante Alighieri
25. Ceasornicarul Orb - Richard Dawkins
26. Dansatoarea de Kabuki - Sawako Ariyoshi
27. Poezii cu iz de Filocalii
28. Parfumul - Patrick Suskind
29. Stăpânul Inelelor. Cele două turnuri - J.R.R. Tolkien
30. Banchetul sau Despre Iubire - Platon

Find and like us on Facebook: https://www.facebook.com/pages/Obsessed-for-Passion/230740206949229?sk=wall

Looking Back

2011-12-25T19:46:00.000+02:00

Azi dimineață a fost cu totul altfel. Gustul cafelei parcă se schimbase, era mai amară deși am pus multe cuburi de zahăr în ea, le-am amestecat cu eleganță ca mai apoi să privesc spuma maronie. Nu era la fel. Până și fulgii de nea care se așezau lângă geam nu-mi mai captau atenția ca altădată. Totul devenise șters.

Numai suntele duioase de pian mă mai făceau să schițez un zâmbet în colțul buzelor roșiatice. Erau ca un sedativ după lungi momente de isterie nevinovată, de depresie sumbră. Toate acele lucruri care m-au făcut să plâng nu mai aveau contur. Erau așezate precum cărțile din bibliotecă într-o cutiuță și închise cu o cheie pe care am ascuns-o. Poate că într-o zi am să vreau să mă întorc la ele pentru ca să râd, dar nu le voi mai băga în seamă. Când îmi aduc aminte unele lucruri, le privesc cu alți ochi. Așa am învățat. Să mă bucur de acele momente pentru că au fost unice în felul lor și nu am motiv să mă întristez. În fiecare zi pot descoperi ceva nou despre care nici măcar n-am învățat sau n-am știut.
Peisajul începe să se schimbe, iar aburii ademenitori ai cafelei care dansează pe suntele făcute de pian îmi invadează simțurile. Pot zâmbi din nou, de asta sunt singură. Poate că mai am un dor de care nu pot scăpa, dar asta nu înseamnă că totul se termină. Am nevoie de o picătură de optimism, nimic mai mult. Asta, și o bucată mică de ciocolată amăruie. În curând mă voi trezi din somnul acesta adânc în care am tot stat, ca să pot privi spre cer, să-l văd în adevărata lui nuanță de azuriu, ca un ochi care mă veghează mereu. Îți mulțumesc că mai făcut să cred din nou.

Sângeriu

2011-12-17T17:50:00.001+02:00

Dar nopțile nu vor mai fi la fel,
Chiar dacă se va ridica cortina
Sau zâmbetul va reapărea într-un final.
Unii spun că totul rămâne uitat,
Într-un colț din propriul suflet.
Ei nu cred că totul rămâne acolo,
Ferecat, ascuns în întuneric.

Portretul colorat într-un roșu viu,
Acum e mai încețoșat.
Nu-i mai zăresc buzele,
Nu-i mai venerez ochii,
Nu mai văd nimic din ce a fost.
E doar o pânză murdară,
De un sângeriu puternic.
E un obiect uitat, undeva,
În adâncul sufletului,
Dar, de care îmi amintesc.

Capitolul II.

2011-11-14T19:22:00.001+02:00

Când privesc luna,reușesc într-un fel sau altul să mă liniștesc. Chiar dacă această priveliște măîntoarce în timp, în ziua, noaptea în care s-a întâmplat acel lucru. Mereu amtrăit cu vina că de fapt eu sunt cea care i-a omorât doar prin simplul fapt căea m-a adus pe lume. Nu voi ști niciodată. Nici acum, după sute de ani nu știucu adevărat adevărul și de ce au făcut ei asta. Oamenii sunt răi. Pur și simpluvor să distrugă lucrurile pe care nu le înțeleg, care îi depășesc. Lucru ăstami se pare cel mai oribil din natura lor. Chiar dacă timpul a trecut, iar eipretind că au evoluat, nu e nimicadevărat în asta. Au rămas oamenii grotei. Ființe umane bipede, raționale, darcare de fapt nu înțeleg nimic. Să joace teatrul pe o scenă a lor, adramei...probabil ăsta e singurul lucru la care ei se pricep cu adevărat. Totuleste un mare fals.

Ai o conduse pe May în dormitorul fetelor, cel în care eaera șefă. Obiceiul la Vamp Druids este ca în castel să existe câte patru dormitoare.Doar că, mereu exista o competiție acerbă între ei. Toți vroiau să fie primiila sfârșit de an. Era un lucru important. Dormitorul la care era Ai, supranumitși Dark Ages, era singurul care câștigase o sută de ani la rând, iar ultimelepatru victorii, toate au fost ale lui Ai, lucru de care era cu adevărat mândrăși nu vroia să strice ce a clădit ea și înaintașii ei. Dormitorul dușman era condusde către Guinever Laurence, o tânără franțuizoaică vampir, cu alte cuvinte, otipă enervantă cu ifose care se credea regina supremă a lumii și toți din jurulei nu erau altceva decât niște proști infantili lipsiți de creier și maniere.

Ajunși în dormitor, Ai chemă o vampiriță cu uniforma pecare trebuia să o poarte May, iar ea la rândul ei se întinse pe canapeauaneagră.

-Tot nu pricep. De ce am mirosul ăsta de vampir? Nu măsimt ca unul și nici nu prea arăt, îi zise May după ce se îmbrăcă.

-Chiar crezi că le știu pe toate? Uite ce e, domnișoară”nu sunt vampir, nu mă omorâți”, nu ești vrăjitor sau altceva, ai mirosul unuivampir, n-am nici cea mai vagă idee de ce și cum. Autobuzul ăla va veni abiadupă ce se va încheia anul școlar deci va trebui să accepți ce ești și să teconformezi. Nu va fi atât de greu, îi replică Ai aproape mârâind.

-Bine, tu ești vampirul. Și poate mă lămurești ce e cușcoala asta.

-Imediat. Gregorovici!

Vampirul rus apăru imediat lângă ele și se așeză pe otaburetă liniștit și fără niciun zgomot.

-Gregorovici îți va explica tot ce vrei. El le are cușcoala asta. Deci, scuipă tot!

-Desigur, răspunse Gregorovici. Vamp Druids cunoscută înLumea Magică drept cea mai mare și mai bună academie de vampiri a fostînfințată în anul 305 Ano Domini de către vampirul Lithius Diem care a murit lavârsta respectabilă de 1063 de ani, iar în locul său este vampirul actual, JulieneVeriti, însuși nepoata acestuia. Acadamia a fost fondată pentru a învățavampirii cultura și tot ce este nevoie pentru a supraviețui. Da, dacă teîntrebi, ei pot viețui printre oameni foarte bine dacă au fost instruiți cum secuvinte aici. De fapt asta e și ideea. Crearea unor vampiri care să fieînvățați când să atace și mai ales pe cine. Academia e împărțită în patru maridormitoare: Dark Ages condus de Ai, NeoVerona condus de Octavio Luno, Light condus de Guinever Laurence și Knightscondus de Mia Veronky. Tradiția e simplă: doar un dormitor poate să căștigeanul și asta cu ajutorul celor care viețuiesc. Acei vampiri trebuie să fieinteligenți, perfecți, să emane putere, să...

-Cred că a înțeles, îl opri Ai. În fine, ideea e că, noiam fost cei mai buni timp de o sută de ani și trebuie să continuăm tradiția.

-Sigur nu suntem în Harry Potter? întrebă May mai multpentru amuzamnt și pentru a o tachina pe Ai care părea destul de serioasă cândvorbea de tradiție.

-Nu mă face să te leg și să te trimit în jos pe Rin! i-otăie scurt.

Privirea rece a lui Ai, o făcu pe May să înțeleagă căironia și sarcasmul nu erau arme împotriva ei pentru că deja la poseda. Înochii ei, ea deveni o zeiță cu părul lung, negru, perfect drept. O frumusețeantică. Ai era de fapt perfecțiunea.

Uneori, când măgândesc la faptul că sunt ceea ce sunt, nu știu dacă să plâng sau să fiufericită. Nu am aflat nici până în acest moment răspunsul la toate întrebărilemele. Parcă aș fi țintuită la pământ și obligată să văd din nou și din nouacelași dans al vieții, totul ca un deja-vu, nimic nou sau interesant, opoveste, o piesa de teatru jucată anapoda.

Unii pot spune căfrumusețea este sinucidere, dar și clătirea privirii unui muritor. Poate deasta zeițele erau cele mai slăvite. Ele nu aveau sentimente, nu aveau de cesă-și facă griji pentru că erau perfecte. Așa apar în fața mea. Uneori amtendința să cred că sunt una dintre ele, că mă înalț la ceruri și le zâmbesc.Însă am învățat în această viață lungă că mai trebuie să ai și suflet șisentimente pe care să le împărtășești pentru a nu suferi singur o eternitate.Dar eu nu îmi mai vreau darul pentru că tot ce am avut s-a făcut pulbere la unmoment dat și a trebuit să clădesc din nou acel lucru din cenușă.

-Ai, te caută cineva, interveni Samuel în dicuția celordouă.

-Să vină aici.

Ai se făcu și mai comodă pe canapea întinzându-se cât eraea de lungă. Felul în care stătea o făcea să arate ca acele modeleperfecționiste din reviste ca Vogue sau altele de modă. Intră urmat de Samuelun vampir care tremura de emoție, schimonosit tot la față, cu părul blondmurdar răvășit. Ai îl privi indiferentă.

-Și tu ce vrei?

-Păi...păi...am...am ceva...pentru tine.

-Mai repede.

Băiatul scoase din buzunarul sacoului o hârtie mototolităpe care erau scrise tot felul de versuri. Își drese vocea, se așeză stângaci îngenunchi și începu să recite de parcă Ai ar fi fost cea mai mare divinitateexistentă.

-Ochii tăi albaștri schimbători ca cerul, mă fac să teiubesc în fiecare secundă ce trece din eternitate. Părul tău negru, strălucitorla lumina lunii ba chiar și în bătaia soarelui mă face să alerg cu tine lângămare, să-ți vorbesc duios, iar apoi să-ți spun te iubesc!

Băiatul termină tușind, moment în care Ai îl analiză dincap până în picioare. Pentru ea, acest băiat nu apărea decât ca un alt fraier.Nu se obosi să se ridice, dar zâmbi după ce auzi acea declarație.

-Ești Shakespeare?

-Uhm...nu, spuse băiatul încurcat.

-Afară cu el! strigă Ai poruncitor.

-Stai! Mai am ceva! spuse băiatul cu o lucire de speranțăîn priviri.

-Scris de Shakespeare?

-Nu.

-Afară cu el! Acum!

Băiatul continuă să se bâlbâie după ce auzi răspunsulnemilos la declarația lui de dragoste. Samuel și cu încă un vampir din încăperel-au scos în brânci din dormitor. În acest timp, May privi toată scenaderutată. Nu știa ce să zică. Dacă să-i ia apărarea băiatului sau să o sfiedezedin nou pe Ai.

-De ce i-ai făcut asta? Ți-a scris ceva frumos.

-Nu era Shakespeare.

-Care e legătura?

-Ăsta e al 35-lea pe săptămâna asta. N-au un pic deoriginalitate în ei. Ultimele 25 au fost exact aceleași, numai două cuvinteschimbate. May, uite un lucru pe care trebuie să le reții pe lângă cele douăreguli ale dormitorului. Nu te uita la fraieri! Sunt niste fustangii.

-Și cele două reguli?

-Nu te desparți de mine orice ar fi și respectă regulileșcolii?

-Și care sunt alea?

-De unde ai vrea să știu? Chiar arăt eu a „miss știutot”?

May o privi cu o sprânceană ridicată în completă liniște,dar singurul care o sparse a fost Gregorovici cu o tuse teatrală.

-Ar mai trebui să știu ceva? o întrebă într-un final May.

-Să vedem. Istoria ți-am zis-o, regulile și ele. Nu credsă mai existe ceva.

-Crezi?

-Nu te teme. Nu avem balauri care să te mănânce în timpce dormi.

-De parcă voi dormiți.

Vampirii s-au uitat unii la alții cu câte o privirebleagă și au izbucnit într-un râs isteric. Ai, în special mai avea puțin și setăvălea pe jos de râs. Într-un final se ridică, puse o mână pe umărul Mayei,dar încă râzând. Încercă cu greu să se abțină pentru a-i răspunde la afirmație.

-Jur, că voi muritorii ați devenit mult prea haioșipentru binele vostru. Voi încă mai credeți în basme! Da, suntem vampiri, darasta nu înseamnă că ne-am oprit din făcut ce face orice om. Deci, da, dormim. Eceva perfect natural.

-Și usturoiul, crucifixul și argintul?

-Povești de adormit copii. Uite, May. Toate acestelucruri pe care le știi despre noi nu sunt reale. Omul pur și simplu le-ainventat din motive folclorice sau cine mai știe ce. Noi, suntem reali, suntemca niște oameni, doar mai diferiți.

-Sugeți sânge!

-Da. Mare chestie. Fugi la culcare! Ai nevoie de puținăodihnă.

-Da. Noapte bună, zise May.

-Noapte bună! rostiră toți în cor.

Lumea trăiește înminciună de la început. Oamenii au vrut să afle totul, păcătuind. Atât deingrați îmi par câteodată. Cu toate astea, m-am obișnuit cu ei. Acum, cândprivesc totul în reluare, în timpul somnului, îmi vine să zâmbesc. Da, arăt caun om, păcătuiesc ca el. Sunt doar un suflet din Iad, rătăcit în eternitate casă-i privesc pe alții cum nu mai evoluează. Sunt pur și simplu eu...

Capitolul I.

2011-11-01T20:22:00.001+02:00

Dacă cineva s-a născut pentru ceva anume,atunci trebuie să facă ceea ce trebuie să…facă. Dar dacă te-ai născut şi nurespecţi regulile jocului? Poţi să te arzi sau poţi să câştigi. Dacă m-ar auzicineva filozofând în halul ăsta probabil ar zice că sunt o persoană nebună,care nu ştie ce e cu ea. Ei bine, aici ar greşi. Ştiu mai multe decât oricine,dar mai important este că eu nu sunt o persoană. Nici nu am fost vreodată. Cesunt de fapt? Acea fiinţă cu pielea albă, rece ca marmura, cu o frumuseţeexotică…sunt un vampir. Şi mă simt mândră de asta! Dar pentru alte detalii, voiîncerca să mai stau la taclale. Mă numesc, după cum spune şi în buletin, AiNagazaki, am atins vârsta superbă de 953 de ani, mă trag dintr-un clan foarteputernic din Japonia (la asta voi reveni probabil cu altă ocazie) şi în prezentîmi fac bagajele pentru a continua studiile la şcoala de vampiri, Vamp Druids.N-am vrut niciodată să fac asta, dar cum acasă nu prea am ce face şi având învedere că vampirii au devenit mai mult un mit, bunica a hotărât să am şi eu oviaţă oarecum normală printre semenii mei. Sunt în anul V, am uitat să spun. Darpovestea mea nici măcar nu începe aici. Şi mai presus de toate, povestea nuîncepe cu mine…

Razelesoarelui scăpărau printre crengi. Era o nouă dimineaţă într-un cartier liniştitdin Londra până când un ţipăt asurzitor se auzi venind dintr-o casă ca oricarealta. Asta era cel mai interesant în cartierele din Londra. Toate casele arătaula fel indiferent dacă puneai în grădina din faţă un brad sau luminiţe deCrăciun care mai de care…aceleaşi case lipite una de alta cu acoperiş roşu,ferestre mici prin care vecinii curioşi îi observau pe copii neastâmpăraţi dinstradă. Dar nu asta e problema principală. Revenind la ţipăt. Venea din parteaunei brunete care căuta disperată prin cameră o brăţară probabil pierdută. Daravând în vedere că nici ea nu ştia ce-i cu ea, dădea în continuare vina peghinion.

-Amshel!

Se auzi dinnou ţipătul. Cel cu numele de Amshel urcă până în camera fetei şi o privi cu osprânceană ridicată puţin surprins de comportamentul fetei.

-Ampierdut-o!

-Ce chestie.Credeam că e la masculin “capul”, dar văd că îl ai încă pe umeri.

-Taci,idiotule! Brăţara! Am pierdut-o.

Amshel seuită prin cameră şi observă că bagajul era pregătit la fel şi cea din faţa luiaşa că, o înşfăcă pe brunetă de umeri, luă şi geamantanul şi o scoase cu grijăpe uşă. Bine, mai mult împinsă, dar important era că într-un fel sau altul o puteascoate de acolo.

-Dar…dar…amnevoie de ea! Dacă mă atacă un vârcolac sau cine ştie ce altceva? Amshel, terog!

Desigur că eanu credea în chestii ce păreau mai mult un mit. Adică vârcolacii şi vampiriierau pentru ea mai mult personaje din basme pentru adormit copii. Răspunsul luiAmshel veni mai mult cu scoaterea ei pe uşa şi aruncându-i şi bagajul.

-Distracţieplăcută la noua şcoală, surioară!

Şi îi trântiuşa în nas imediat când ea făcu un pas să-l împiedice. Rezultatul a fost maimult o serie bună de înjurături care nu ar putea fi descrise sau măcar spuse.Deci cine este această fiinţă plângăcioasă? Sora lui Amshel, este adevărat, penume May, o fiinţă umană ca oricare alta: crizată, plângăcioasă, orgolioasă,care habar nu are ce o aşteaptă la colţul străzii. După cum spuneam, nervoasă,îşi ia geamantanul şi se îndreaptă spre parcarea unde erau autobuzele. Intră înprimul, se aşează în spate de tot cu geamantanul lângă ea, îşi pune căştile înurechi, dă drumul la muzică şi…atât. Între timp, autobozul porneşte doar cu ea.Nici nu începe bine să se mişte că adoarme neştiind ce o aşteaptă cu adevăratla capătul drumului.

Se spune că lumea nu şi-a pierdut cuadevărat magia. Esenţa încă a rămas ascunsă de ochii oamenilor. Bunica îmizicea mereu să am grijă de propria persoană şi să nu mă las influenţată dealţii pentru a nu sfârşi la fel ca părinţii mei. Ce-i drept, nu pot uita aceazi. Eram un vampir nou-născut, dar am avut parte de o durere ce nu ar putea fiexplicată, iar faptul că trăiesc de atâta timp şi voi mai trăi încă oeternitate, mă înfioară într-un fel. Câteodată îmi doresc să devin om ca să potsuferi şi muri, să pot plânge şi râde la fe ca orice fiinţă umană. Bunica credecă devin slabă, dar nu e aşa. Ştiu sigur că nu e aşa…

Autobuzultrecu printr-un portal albastru de lângă marginea pădurii cu câteva minuteînainte ca May să se trezească şi ajunse lângă un drum pietruit. Doar că înacel loc nu era zi, era târziu în amiază, aproape de amurg, iar timpul părea săstea în loc. May se trezi, ieşi fără să bage în seamă nimic, dar când păşi pemica străduţă şi simţi briza proaspătă, atunci se opri şi căscă ochii uimită.Locul în care trebuia să ajungă nu arăta aşa, era sigură de asta. Se întoarsesă-l întrebe pe şofer, dar dispăruse cu tot cu autobuz. Nu era posibil ca ea săgreşească drumul, de asta era sigură. Mai merse puţin şi văzu o pancardă marepusă lângă stradă.

Bun venit la Vamp Druids, liceu pentruvampiri.

Dacă eşti om, mai bine ai fugi cât te ţinpicioarele!

-Bine…asta eun fel de glumă sau ce?

May nu numaică era speriată până în măduva oaselor din cauza textului de pe pancardă, cidin cauza faptului că era om şi dacă ar fi întâlnit un vampir în cale, ar fiştiut că ăla e sfârşitul ei.

-Poate vaveni din nou autobuzul.

O gândirepozitivă din partea ei, ce-i drept, dar care se dovedeşte mai mult falsă.Autobutzele magice ca cel care a adus-o merg doar o dată pe an, deci May puteasă aştepte mult şi bine că nu va apărea nimic. Ci va apărea un “cineva”. Auziîn spatele ei un foşnet de frunze. Nu, acela nu era vântul sau o veveriţăinofensivă. Mai merse puţin şi dintr-un tufiş îi apăru în cale doi băieţi: unulmasiv, cu aer rusesc, blond şi unul brunet, puţin mai slab, înalt, dar destulde atrăgător. De fapt ce spun? Amândoi erau de o frumuseţe nebună.

-Ce s-aîntâmplat?

Se auzi ovoce melodioasă din spatele lor. Atunci îşi face apariţia un al treileapersonaj, o fată, înaltă, brunetă, cu părul lung, lins, lăsat pe spate, cu ofigură exotică, asiatică. Privirea ei ademenitoare probabil l-ar fi făcut chiarşi pe cel mai puternic om să cadă în patru labe în faţa ei. Băieţii purtau ouniformă neagră, simplă, iar fata o uniformă de un vişiniu închis cu cămaşăalbă pe sub sacou. May numai când îi văzu, realiză că erau vampiri şi căzu îngenunchi.

-Vă rog, numă omorâţi! Fac orice, lăsa-ţi-mă să trăiesc!

Cei trei vampiris-au uitat unii la alţii întrebători, după care au început să râdă extrem deamuzaţi de situaţie. Fata se aproprie de May şi o ridică în câteva secunde.

-Eşti foarteamuzată. Ce motiv am avea să te omorâm?

În acelmoment, May credea pur şi simplu că îşi bate joc de ea.

-Pentrucă…sunt om?

Un nou val derâs veni din partea vampirilor.

-Ce glumeaţăeşti!

-Nu glumesc!Sunt om!

-Te rog.Miroşi a vampir de la o poştă. Şi…se simte un miros de om, dar probabil e de lacel pe care l-ai ucis. Nu-i nimic, te înţelegem. Haide, nu mai sta aici.

-Dar…dartrebuie să fie o neînţelegere…

-Cum techeamă?

-M-May.

-Eu sunt Ai,încântată. Ei sunt Gregorovici şi Samuel.

Lumea se învârte în jurul prostiei, iarprostia în sine se învârte în jurul nebuniei, ca mai apoi nebunia să pice dincer asupra lumii. Faptul că filozofez e doar un lucru minor din momentul cândam întâlnit-o pe May. Nu era om, dar parcă nici vampir deşi mirosea dinamândouă fiinţe. Ştiu că şi ea era dezorientată, la fel ca mine. Am preferat săascund acest lucru, la fel cum am mascat multe lucruri din viaţa mea lungă. Celpuţin unele chestii nu trebuie să fie aflate. Ele trebuie să rămână ascunseundeva în colţul minţii. Dar în timp ce o priveam mi se făcea milă de ea. Unlucru am învăţat în această şcoală, academie sau ce o fi ea de fapt şi dedrept: nu ai voie să mori, în schimb trebuie să anunţi victima să o facă înmodul cel mai elegant posibil. Mi se pare o prostie. Şi probabil şi ea va gândila fel…

-Trebuie sămă înţelegi! Sunt om!

May încercasă explice de un sfert de oră cum a ajuns şi de ce trebuie să plece. Vampirii ocredeau nebună, toţi înafară de Ai. În ciuda ripostărilor, au ajuns în faţaliceului. Pardon. Castelului în stil gotic, negru din vârful turnului şi pânăjos la temelii.

-Drept cinene ei? Harry Potter şi prietenii? o întrebă Ai într-un final când nu maisuportă să audă toate vaietele şi explicaţiile.

-Păi, e chiaracolo, zise May arătând în spatele lui Ai.

-Da, sigur–după o pauză de câteva secunde – Ce?

Ai seîntoarse în direcţia indicată de May şi îi văzu la drept vorbind pe HarryPotter şi pe Ron Wesley. Dar nici măcar eu nu ştiu ce caută ei în povesteaasta. În schimb, Ai se enervă.

-Bin, bine.Luaţi-vă naibii măturile şi zburaţi de aici! Hai, mai repede că nu suntem lagară! Tipii ăştia mereu greşesc povestea, le spuse Ai celor doi vampiri.

May era încâderutată. Se ciupi de mână doar cu speranţa că visa şi că nu era nebună. Pânăşi Amshel ar fi râs de un asemenea lucru. Ai o luă de mână şi intră cu forţa încastel cu direcţia…probabil spre cabinetul directorului. De fapt, directoarei.O vampiriţă în vârstă de o mie şi ceva de ani, dar foarte atrăgătoare. Cu părullung, roşcat şi ochii albaşti, ai fi zis că era o zână bună dintr-un basm.

-Da, trebuiasă vină un elev astăzi. Nu văd nicio May şi mai cum?

-Wonderic.May Wonderic, răspunse speriată fata.

În timpulăsta, ea îşi imagina acel vampir probabil la fel de aiurit care încurcă autobuzulşi ajunse la şcoala la care în mod normal ea ar fi trebuit să fie. Imaginihorror îi apăreau în creier cum acesta ardea liceul şi mânca oamenii. Dădu dincap pentru a-şi alunga acele imagini din minte.

-Deci cefacem cu ea? o întrebă Ai pe directoare.

-Având învedere că autobuzul magic vine doar o dată pe an, o vom păstra.

-Dar nu sunt vampir!se răsti May.

-Dar arăţi şimiroşi ca unul. Ai, instruieşte-o tu cum ştii mai bine. Sunteţi liberi.

Ai făcu oreverenţă, o luă pe May de umeri şi ieşi pe coridor urmată de ceilalţi doivampiri.

În mod normal, nu prea ştiu ce înseamnă oprietenie adevărată mai ales cu una ca ea care nici măcar nu ştiu ce e. Dar,asta contează probabil mai puţin în momentul de faţă. Cea mai bună prietenă amea, de suferinţă chiar, nu este un vampir după cum mulţi s-ar aştepta. Este ofiinţă dulce, plăpândă, un semi-demon mai exact. Norocul ei că eu sunt alergicăla asemenea creaturi. Sângele lor, la propriu vorbind e mai oribil decât cel alvârcolacilor care nu sunt mai mult decât nişte câini enervanţi. Numele ei esteSelene, dar spre deosebire de mine, ea învaţă într-un liceu de oameni. Ne maivedem prin intermediul oglinzilor în special prin cea din camera mea. Dar defapt pe noi două ne leagă ceva mai mult decât special. Ne-am apărat şi ne-amajutat în momente grele când orice fiinţă magică ne-ar fi întors spatele dinpură mitocănie sau doar din cauza fricii pe care eu una am alungat-o de mult.Şi asta numai din cauza ei…Selene.

Vamp Druids Saga - I. Don't Forget to Die!

2011-11-01T20:16:00.002+02:00

Nimeni nu mai crede în magie, în noi, în ei, în tot ce este ireal, imaginar, parctic uitat, un adevarat mit. Pot spune că mi-e milă de acești oameni. Îi compătimesc. Am supraviețuit până acum și am privit cum totul se stinge în această lume. Stăm ascunși, arătăm ca ei, zâmbim ca un om normal, dar suntem diferiți. Eu sunt diferită. Nu, nimeni nu a spus că tot ce e ireal e și malefic. Doar le place să dramatizeze.
Ea a văzut adevărul cu ochii ei și poate de asta sunt mulțumită. Nu m-a abandonat și a continuat să creadă. Poate că în ochii ei par perfectă, dar nu e așa. Sunt doar eu, așa cum am fost cunoscută, mai mult sau mai puțin. Mulțumesc că ai avut încredere în mine.

Ca de final pentru un alt inceput

2011-10-23T19:07:00.000+03:00

Subiectul asta e mai mult despre nimic, sincer. De fapt, ca sa-i gasesc o utilitate, il voi adresa cititorilor si mai ales celor care au avut rabdarea de a citi toata "povestea-bazaconie" pentru simplul fapt ca sa-si zica o mica mini parere. Asta cel putin pana cand scot ceva proaspat din cuptor.

Have a nice day, my precious ones! :)

Capitolul XVI. - Final Chapter

2011-10-20T20:34:00.001+03:00

Zilele treceau din ce în ce mai repede, iar ziuadecisivă sosi. Era acea zi în care Anne ieșea din colivia sa de aurpentru a intra într-una nouă, departe. Ziua în care se va îndepărta de fiecareperete de amintiri care o țintuia la pământ, o făcea vulnerabilă.Stătea în sala de așteptare a aeroportului, cu inima parcă sărindu-i din piept, atât de tare bătea. Era mult prea agitată. O grămadă de sentimente îi invadau mintea, o doborau, era confuză pânăpeste limită. Chiar dacă îi erau alături Cesar și Maya, ceva nu era bine. Cevalipsea, dar nu numai fizic, dar chiar spiritual. Schimbarea pe care urma să o facă, nu o lăsa să respire. Totul o sufoca.

-Anne, ești bine? o întrebă Cesar.

Anne își ridică privirea goală. Nu știa ce să-i răspundă. Iar dacă o făcea, nu vroia să scoată o perlă cât era ea de mare. Îi era prea frică.

-Sunt bine sau cel puțin încerc, răspunse ea mecanic.

-Anne, știu prin ce perioadă treci, continuă Cesar. Știu ce simți. Eu, cel puțin, voi fi cu adevărat singur fără tine. Tocmai de asta, nu vreau să uiți de unde pleci.

Scoase cu grijă o cutiuță îmbrăcată într-un material catifelat de un roșu vulcanic, dintr-un buzunaral paltonului. O deschise cu grijă, dar și cu eleganță în același timp, lăsând să iasă la iveală acel inel cu piatră neagră, împodobit cu firicele aurii. Îl luă cu grijă din cutie și i-l așeză pe deget în timp ce Anne privea toată acea scenă ca ruptă dintr-un film. Deschise gura să zică ceva, dar Cesar i-oluă înainte.

-A fost al bunicii tale. Mama ta l-a avut, dar l-adus departe pentru a nu-l avea tu. Nu erai pregătită. De fapt, ea mereu credeaasta, dar ea nu a stat lângă tine în tot acest timp ca mine, ca să te vadă cumte ridici. Nu a văzut maturitatea din ochii tăi. Inelul acesta este moștenirea ta.

Anne îl privea uimită, încă neștiind ce să zică sau cum să reacționeze. Totul a fost prea subit.

-Mulțumesc, Cesar.

Izbucni fără să vrea în lacrimi. Nu știa cum avea să se descurcefără el într-o lume nouă, în acea junglă. Cesar o luă în brațe, dar ea nu mai putut stăpâni. Când era în brațele lui, se simțea eliberată de tot. Avea dreptate. Părinții nu i-au fost alături când avea cea mai mare nevoie de ei. Doar Cesar a fost. Aplâns și râs alături de ea cum nimeni altcineva nu o mai făcuse. Poate doar cu excepția lui Silver care nu eraaici, alături de ea. Deși momentul era unul cu adevărat special, o voce de femeiese auzi de undeva de la un interfon.

-Îmbarcarea pentru traseul Paris-Londra, la poarta12.

Anne își șterse lacrimile cu mânecile paltonului, încăsuspinând. Îi privi pe Cesar și pe Maya pentru ultima dată și se ridică, iar ei i-au urmat exemplul. Câteva îmbrățișări nu puteau vindeca durereape care o aveau toți în suflet.

-Totul va fi bine, Anne!

Cesar încerca cu greu să o îmbărbăteze, dar fără unrezultat satisfăcător. Într-un final, Anne dădu din cap în semn afirmativ și încercă să schițeze un zâmbet.

-Promiteți că veți veni să mă vizitați?

-Deisgur, au răspuns amândoi în cor.

Acele ultime cuvinte, au însemnat să-și ia rămas bun de la Anne. O priveau cum se îndepărta încet, mai mult, din ce în ce mai mult până a fost pierdută în mulțime. Cu toate astea, ei s-au îndreptat spre geamul cât peretele de unde puteauvedea cum decoleaza avionul care o avea pe Anne înăuntru. Momentul veni pestecâteva minute. Priveau neîndemânatici cum ia zbura undeva departe.

-Ce ne vom face fără ea? sparse Maya liniștea.

-Vom supraviețui într-un fel sau altul.

-Și Silver?

-El...nu știu.

Avionul ateriză pe aeroportul din Londr. Nu era unadin cele mai frumoase zile. Era una mohorâtă, ploioasă, o zi tipică londoneză,una cu care Anne nu era obișnuită. Ajunsă într-o altă sală de așteptare, mai goală decât cea din Paris, își întâlni părinții care au hotărât după tot acel timp să o ia din nou sub aripa lor, deși ea nu vroia. Amândoi au întâmpinat-o cu brațele deschide, un joc de teatrudramatizat de doi actori nepricepuți care nu știau să-și exprime sentimentele și așa inexitente. Anne hotărâ să lea joace jocul și le afișă câte un zâmbet fals, dar nimic mai mult.

Urmă o tură a orașului cu mașina familiei. Anne arunca câte o privirea pe geam, dar nuvedea nimic care să o atragă. I se părea totul șters, în ceață. Era cu adevărat într-o junglă din care nu putea scăpa. Numai gândul că avea să stea cu părinții ei sub același acoperiș o făcea să zbiere. Își înăbușea lacrimile de nervi cuultimele puteri până când ajunse în cameră. Chiar și cina de care avu parte i să părea fără gust, lipicioase, demnă de aruncat la gunoi. Iar ei continuau să vorbească.

-Anne, vrem să știm dacă ai vreo pretenție la liceul pe care îl vrei. Va fi tot de artă, așa cum îți place ție, îi explică mama sa.

-Nu, nu contează.

Ce mai conta liceul atâta timp cât ea exista înacel loc. Timpul se oprise pentru ea. Ajunsă în camera sa, se hotărî să facă unduș rapid. Apa caldă îi încălzea fiecare părticiă, ca mai apoi cea rece să o răcorească. Firicelele de apă îi curgeau încet pe spate trasând linii transparente. Se priviîn oglindă, dar nu văzu decât un corp, nimic mai mult. Nu știa dacă avea să mai zâmbească mult timp de acum încolo. Se simțea chinuită.

Intrând în cameră, observa micuțul inel pe care îl lăsă pe măsuță. Strălucea la lumina becului într-un mod în care parcă vroia să-ți dea speranță. Îl privi cu grijă și realiză că nu avea de ce să rămână în acel hal de acum încolo. În fond, asta învăță de la Cesar: să fie puternică orice s-ar întâmpla. Câteodată avem nevoie doar de un impulspentru a merge mai departe.

Ziua următoare veni destul de repede și o găsi pe Anne dormind pe podea. Soarele intră pe fereastră și își lăsă razele să o dezmierde în ciuda faptului că ea nu vroia să se trezească.

-Te urăsc!

Zise ea mai mult printre dinți. Se ridică ciufulită, răvășită, ca vai de capul ei, un lucru atât de tipic. Privindu-se în oglindă, făcu ochii mari și începu să râdă de ea înșiși. Nu pentru că arăta amuzant ci pentru că se vedea așa cum era acum mult timp. Înainte de maturizare. Acele zile în care sărea de colo-colo, amețită, creativă, dar totuși, în felul său, unică. Alese din dulap o pereche de pantaloni negri din latex, un tricou larg deun galben pal, îl asortă cu câteva accesorii, își luă converșii negri, geaca de piele,geanta, se privi în oglindă încă o dată și gata. Cu părul încă ușor ciufulit, arăta ca o ștrengăriță care începea prima ei zi de școală. Dar ea nu vroia numai asta. Vroia să iasă în evidență, să se știe cine e nou în oraș. Coborând în bucătărie, realiză că din nou, că părinții ei nu erau acolo.

-Sunt plecați la birou. Mi-au lăsat indicațiile scrise, îi explică menajera.

Anne luă mulțumind acea bucată de hârtie pe care erau mâzgâlite o adresă și alte indicii folositoarepentru ea. Preferă să nu mănânce și luă un măr verde din coș știind că îl va ronțăi pe stradă, așa cum avea obiceiul. Se treziplină de viață chiar dacă sitiuația nu era tocmai pe placul ei.Ajunsă la stație, așteptă cuminte autobuzul care urma să o ducă la noua ei școală. Nu știa ce ar fi trebuit să simtă exact. Frică? Extaz? Prefera să nu se mai gândească pentru căo făcea degeaba mai mult.

Autobuzul se opri chiar în fața liceului, o clădire cu totul diferită față de cea la care mergea în Paris. Stilul modern, darfoarte artistic o făcu să se gândească puțin. Poate nu era chiar atât derău precum credea.

-Arată-mi ce ai!

Zise încet, doar pentru ea, mai mult să seîncurajeze. Elevii care mișunau prin curte și în interiorul liceului o priveau cu uimire, gelozie, darnimeni nu se apropria de ea pentru a o cunoaște. Erau închiși. Nu era cea mai plăcută impresie pe care i-au lăsat-o Annei. Cu toate astea, se descurcă singură în căutarea clasei și a orarului de care avea nevoie. Totuși, în continuare, acel loc ise părea de gheață oricît de frumos ar fi. Cinism peste cinism, ignoranță amestecată cu nepăsare. Nu-i plăcea. Până și profesorii i se păreau niște misogini care repetau capapagalii câteva fraze expirate, uzate.Orele care îi plăceau atât de mult la Paris, acum o plictiseau până la exasperare. Își dorea să se termine cât mai repede.

Când auzi ultimul sunet din acea zi al clopoțelului, mai mult zbură din clasă. Era sufocată de acel aer, de acele persoane. Nu suporta gândul că a doua zi o va lua dela capăt. Ba mai mult, o infiora. Se sperie și când își auzi telefonul. Se bucură atât de tare când văzu că Cesar era cel care o suna încât aproape sări în sus de fericire.

-Cesar! În sfârșit!

-Micuța mea, Anne! Cum a fost prima ta zi de școală acolo?

-Cesar, e groaznic, începu ea să vorbească înfranceză. Locul ăsta e plin de oameni-roboței, fără personalitate și plictisitori de nu mai amaer. Nu-mi place!

-Gata, calmează-te. Va fi bine, vei vedea.

-Dar, nu pricepi. Nu vreau să devin ștearsă ca ei!

-Te înțeleg, încercă el să-o liniștească.

-Ba nu! Nu ești aici să vezi cu ochii tăi ce văd eu. Nu o să rezist. În ore simțea cum se probușesc pereții peste mine.

-Te-ai calmat?

-Nu! Mi-e dor de tine, de Paris, de...

Ultimul cuvânt îl înghiți în sec, dar nu de frică ci de o uimire de care nu mai avu parte până în acelmoment.

-Anne? Anne? Mai ești acolo?

Se simțea panica din glasul lui Cesar, dar ea nu băgă în seamă acel detaliu. Se opri în loc, în poarta școlii, ca într-un deja-vu. Era acolo, în toată frumusețea sa, sprijinit de un Jaguar negru, tiupiclondonez, într-un costum maro în carouri, elegant, cu eșarfă. O privea zâmbind de parcă ar fi văzut cea mai frumoasă bijuterie, lumea lui mică. Anne nu se mai putut abține și-i sări în brațe strigându-i numele cât să-l audă și Cesar, care aștepta la capătul celălalt al telefonului.

-Silver!

Ajuns în brațele lui, se simți protejată. Parfumul lui, dulce-acrișor o învălui într-o clipă, iar privirea lui o încălzi. Ce urmă a fost un simplu sărut, totuși pofticios, pe care ea și-l dorea. După atâta timp, înțelese cine o iubea, dar nuvroia să admită. El era singurul cu care putea fi.

-Cum...

-Șșșt.

O opri să mai zică ceva cu un alt sărut. Nu vroiasă o audă. Vroia să o simtă, să o vadă, să o admire. Avea nevoie de ea ca deaer, iar în Paris se sufoca.

-Micuța mea Anne, nu te-am părăsit și nu o voi face.

O strânse la piept fără alte cuvinte. Un aer recetrecu pe lângă ei aducând și sunetul unui vals lent în timp ce soarele se pregătea să fugă de pe cer. Nimeni nu maicrede în dragoste adevărată. Nimeninu mai crede că poate fi o Ileana Cosânzeana sau un Făt-Frumos. Au uitat deparcă nici n-ar fie existat. Toți, mai puțin ei.

Chiardacă ar fi însemnat despărţire, singurătate, tristeţe, iubirea îşi merităfiecare bănuţ din preţul ei.– Paulo Coelho