Fata cu geaca de piele

Nu mă deranja când încă îți mai fumez țigara, dar nu mă opri nici când mă îmbăt din fericirea pe care mi-o oferi. Știi poveștile alea, basme sau cum se mai numesc acum, în care prințesa și prințul trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți? Dar cele în care prințesa este ținută într-un turn înalt, până la cer sau mai bine zis, închisă acolo de părinții ei? Totul pare real, un deja-vu mult prea ironic. E ironic, nu-i așa? Râzi? Bine, fie! Râzi în continuare pentru că ți se pare amuzant ce zic, dar nu e. De exemplu, privește fata care trece acum, cea cu geaca de piele. Ce poți citi pe fața ei? Un zâmbet exersat din plin pentru că în interior este distrusă. Părul maroniu, ușor blond, răvășit de vânt se ondulează cu gingășie la fiecare adiere. Și buzele! Buzele sângerii care îi ies în evidență pe pielea albă, catifelată. Nu poți descifra multe din privirea ei rece. O poți considera o egoistă, egocentrică, nesimțită, perversă, blândă ca pisica neagră de la doi care te zgârie numai când încerci să o atingi. Își dă părul după ureche, dar își acoperă ochii cu ochelarii. Nu vrea să fie văzută sau descifrată, vrea să fie admirată. Merge ca o felină, încearcă să uite ce e rău, să trăiască în lumea ei, să poată visa cum nimeni altcineva nu poate. Vrea să râdă din nou din toată inima, să nu-i mai apese vreo durere inima. Vrea să alerge pe plajă cu el de mână, oricât de beți ar fi pentru că nimic n-ar conta. Nu mai vrea să risipească lacrimi și nu doar pentru că a udat din plin perna ci pentru că vrea să le păstreze când va plânge de fericire. Își dă muzica la maxim, observi ce tare se aude prin căști? Vrea să uite de ce sau cine mai este în jur. Nu are nevoie de un roman în care să fie eroina, viața îi ajunge. Fata cu geaca de piele vrea să fie lăsată în pace să iubească.

Something

Căutăm să fim fericiți, deși nimeni nu complotează împotriva noastră, doar ni se pare. 
Râdem pentru că iubim și iubim pentru că suntem ființe vii, demne de iubit. 
Suntem ceea ce suntem când luna apare pe fondul negru pictat parcă de Picasso. 
Preferăm să fim dulci, să ne condimentăm cu zahăr, nu cu piper, piperul e prea țâfnos, prea irascibil. 
De ce să stau numai în pat? Și tu ești acolo. 
Chiar dacă arunc vorbe scrise cu cerneală pe o foaie albă, mototolită, nu-mi pasă.
Zâmbesc.
De ce scriu lucruri fără sens? Pentru că, oricum ar fi amestecate, au sens, sunt existențiale și nu, nimeni nu este beat. Doar pretinde că a dat pe gât prea mult alcool. E beat de fericire.

Dulci nimicuri VI.

Eu

And the crashes are heaven, for a sinner like me

Mulțumesc acelor basme care m-au făcut să mă gândesc și să cred în Făt-Frumos. Mulțumesc legilor lui Murphy despre dragoste care m-au făcut să realizez ce este aceasta de fapt. Mulțumesc Emmei că m-a ascultat în cele mai dureroase momente și mi-a fost alături. Mulțumesc ploii care a plâns cu mine când nu mai știam încotro să merg, ce să fac, ce să uit și ce să mint. Tot ei îi mulțumesc că mi-a fost martoră în cele mai dulci momente pe care le-am putut avea.
-Te lași bătută atât de ușor?
Spuse Emm. Nu am privit-o. Urmăream norii cum se mișcă pe cerul mult prea azuriu. O briză caldă învălui întreaga cameră. O asemenea atingere nu poate fi ignorată. 
-Nu am spus că mă dau bătută. Am spus că trebuie să mă reculeg, i-am răspuns.
-Adică te dai bătută. Nu îți poți reculege sufletul.
-Nici inima.
A tăcut, la fel și eu. În fond, cine sunt eu? De ce mi-am exprimat doar dorința nestăvilită de a-l avea pe acel EL în toată povestea? Dar acel EL nu mai există. S-a risipit în timp, la fel ca mine. Eu sunt cea din oglindă, sunt cea de lângă tine, firavă, de porțelan. Sunt cea care vrea să uite, dar nu poate, dar sunt și cea care nu vrea să fie uitată. Pot să râd, pot și să plâng. Pot să miaun când e nevoie, dar pot și să țip ca o fiară în cușcă. Pot să sper ca orice alt om și pot să visez. Sunt una dintre mulții păcătoși, egoiști. Sunt cea care vrea să-și arunce sufletul în mare, să-l refacă din nou pentru a-l putea folosi. Sunt cine vreau să fiu și nimic nu poate schimba asta. Sunt imperfectă, ascunsă, necunoscută. Sunt eu.
-Acum? m-a întrebat din nou.
-Acum? Acum nimic.
De fapt, ar fi ceva. Acum, vreau să zbor!

Blog

Please, welcome my Book Blog!

Cafea și Ciocolată

Don't forget to follow! :)

Cherry

Sunt obraznic de roșii cele două buze ale tale.

Și mai admirabile sunt când încep să muște,
din mărul ținut în mână
și el, la fel de roșu,
precum micii tăi obraji.
Dar atunci, când îți dezvelești dințișorii,
toți albi ca spuma laptelui
și rânjești din-adins,
mă sperii.
Așa cum licuricii luminează calea
gânganiilor de prin iarbă,
așa radiază și zâmbetul tău,
în fiecare moment
al zilei.
Iar ochii, vai, acele două mici perle
care mă privesc scrutător.
Nu sunt ai mamei tale,
sunt ai tăi,
sunt ceea ce ești.

Dulci nimicuri V.

Poveste cu prinți

I'm dreaming in colors

 Of getting the chance

 Of dreaming of trying the perfect romance

-Emm, aș dori un ceai, te rog.

Când m-a văzut coborând din cameră, am putut observa o uimire plăcută din partea ei. Se bucura că am ieșit din colivia de aur. Deși i-am zâmbit, nu a scos niciun sunet de bucurie sau tristețe. A pregătit ceaiul.

-Știi, Emm, azi este un an de când am simțit din nou că m-am îndrăgostit. Iar peste încă o lună și ceva se va împlini anul de când am gustat din mătrăgună. Dar, nu știu de ce, mă simt chiar bine că am trecut prin toate astea. Emm, am crescut. Poate tu nu vezi asta, nu realizezi, dar undeva, în mine, s-a produs o schimbare. Nu mai este el prințul pe care îl așteptam să vină pe un armăsar negru, să mă ia în brațe și să mă conducă spre castelul său. Nu, Emm. M-am înșelat. A fost doar una din etapele prin care am fost nevoită să trec și știi ce? Mă simt bine că am trecut.

Mă privi din nou cu ochii ei mari de chihlimbar și în sfârșit schiță un zâmbet. Da, știu că era unul sincer. Îmi puse o ceașcă plină cu ceai în față și se așeză de partea cealaltă a mesei ca să mă privească.

-Ți-ai găsit alt prinț?

Întrebarea ei mă făcu să roșesc. Știa foarte bine care e răspunsul, dar am preferat să nu-mi mărturisesc gândurile. Și ce dacă era așa?

-Poate, i-am răspuns încet.

-Atunci, aștept să-ți urmăresc următoarea poveste.

Mă sărută tandru pe frunte și ieși din cameră. Încă îi mai simțeam parfumul floral care îmi plăcea atât de mult. Vroiam să-i mai spun atât de multe. Poate că nu sunt o prințesă, poate nici nu trebuie să fiu așa pentru a ști că este acel prinț lângă mine. Doar că, recunosc, sună aiurea, dar cât mi-aș dori ca acel prinț să știe că exist, că nu sunt doar o iluzie. Dacă ar putea ști că ... mă îndrăgostesc.

The Chronicles - Anna. II.

El. Cine este el de fapt? Este o persoană la fel ca restul care respiră, vede, mănâncă, plânge, zâmbește, urăște, dar nu știu dacă iubește. Mereu mi s-a părut o persoană înghețată, iar eu am vrut mereu să-l imit. Mi se părea un lucru cu adevărat formidabil, ceva care te face să fii mai presus de alții. El era ignorant, iar eu încercam să-I semăn. Deși părea o stană de piatră atrăgea orice ca un magnet. Când vroia ceva, I se serve ape tavă.

Când mă trezeam dimineața, primul lucru pe care îl vedeam cu excepția trupului său ca de marmură, erau ochii. Chiar dacă abia mă trezeam, el mă veghea cu ochii lui albaștri, dar nu orice fel de albastru. Era unul diferit față de alții. Avea o lucire proprie, de parcă aș vedea cerul prin ei, un cer de primavera pe un camp plin de flori. Mereu se trezea înaintea mea și mă studia cu grijă. Chiar dacă mă strâmbam, el doar zâmbea.

Și ce altceva mai vedeam? Părul negru, des, o podoabă capilară demnă de un print. Puteam să mă joc cât vroiam în părul său fără să mă satur pentru că era atât de moale, atât de diferit. Nu era îmbibat până la rădăcini cu gel, fixativ sau spumă. Era lăsat așa cum I l-a dat mama natură. Bine, poate că era vopsit, dar nici nu se observa. Parcă așa se născuse. Un zeu.

După ce mă privea, îmi spunea un „Bună dimineața!”, se trezea și se pregătea să-mi facă cafeaua, iar eu rămâneam singură în camera inspirând mirosul lui dulce și așteptând să mă cheme să beau acea ceașcă de cafea alături de el.

Toate astea îmi par o istorie veritabilă, acum când mă gândesc și privesc cum se joacă copii. E și ultima lor zi de vacanță. Cu toții ar trebui să o prețuim. Daniel era și el brunet, dar avea părul mai lung, până la umeri. Mă proteja mereu când el nu era prin preajmă. Poate că par puțin răsfățată, dar eu nu cred asta. Uneori am impresia că el îi pune pe toți să aibă grijă de mine și nu că aș fi neîndemânatică ci pentru că, mă încăpățânez să cred asta, chiar tine la mine. Nu știu când va veni momentul să-și scoată la iveală sentimentele. Continui să cred că nu o va face niciodată. Suntem rude, nu animale, parcă o aud pe mama zicând. Dar se înșală atât de amarnic! Cu toții am comis incest, începând cu Adam și Eva, dar nu vreau să discut pe o temă religioasă. În fond, cine sunt eu să critic aceste…lucruri? Bine, poate că asta îl împiedică, nu am de unde ști.

Ce e și mai amuzant e că oamenii pretind că sunt centrul Universului, că le știu și că le pot descoperi pe toate. Unii chiar spun că știința este o artă și nu îi voi contrazice. Dar când îi văd cum își bat cap în cap teoriile și se formează adepții, mă apucă tot râsul. Unii ar crede că sunt o ateistă, lucru foarte fals, dar bănuiesc că dezorientată e cel mai bun termen. Prefer să cred în ce-mi dictează inima chiar dacă uneori mă bagă efectiv în belele.

-Anna!

Daniel îmi întinse un cornet cu înghețată de ciocolată. Nici n-am simțit când dispăruse de lângă mine. Probabil din cauză că eram mult prea absorbită în gânduri și în a-i contura figura înaintea ochilor mei. Îmi era mult prea dor de el, de tot ce ținea de el, dar nu-i păsa. Puteam să intuiesc asta. Nu sunt oarbă să nu văd răceala cu care mă tratează și dorința nebună când vede o „marfă bună”. Nu voi fi niciodată bună pentru el. Îi sunt verișoară, nu prietenă. Sunt eu.

Mi-am îndreptat privirea spre pantofii mei roșii cu toc. Deobicei nu mergeam cu tocuri de zece centimetri și chiar nu știu ce m-a apucat. Gustam câte puțin din înghețată. Simțeam cum se topește și picături maronii se preling pe degetele mele. Nu erau doar dulci. Erau lipicoase.

-Anna, ai grijă.

Daniel îmi luase înghețata din mână și începuse să-mi șteargă mâna plină de înghețată. Din fericire nu mă murdărisem și pe blugi, dar parcă eram un copil mic. Îl priveam cum avea grijă de fiecare detaliu, mă curăța cu grijă ca pe propriul copil. Știu că va suna ciudat ca una de 17 ani ca mine să înceapă să plângă dintr-o dată, dar asta am și făcut.

-Anna, de ce plângi?

-De ce ai grijă de mine? l-am întrebat mai mult printre sughițuri.

A mai luat un șervețel din pachet și a început să-mi șteargă lacrimile care curgeau șiroaie pe obrajii mei și așa palizi.

-Pentru că îmi ești prietenă, mi-a răspuns calm și cu multă căldură.

Puteam vedea asta în ochii lui.

-Hai să ne mai plimbăm.

M-a luat de mână și m-a ridicat de pe bancă. Într-un fel, îmi plăcea strânsoarea lui și parcă mă elibera. Nu cred că aș putea să descriu în cuvinte acea stare. Dar dacă am putea face o comparație, aș putea spune că seamănă cu momentele de început ale unui cuplu. Acel moment când el o ia de mână pentru a se plimba, nu o slăbește din ochi, ba chiar o sărută la sfârșitul plimbării. Știu, seamănă ca o secvență luată dintr-un film mult prea romantic, dar asta facem noi oamenii. Trăim din clișee, ne hrănim cu ele pentru că de fiecare dată când încercăm să facem ceva orginal, clișeul se înfiripește în acel lucru, oricât de minuscul ar fi și mult prea târziu ne-am da seama.

-Mulțumesc, Daniel, că nu m-ai lăsat să mă murdăresc, i-am spus într-un final.

-Cu plăcere, mi-a replicat scurt.

Mă luă încet de mijloc și mă strânse la pieptul său. Preț de acele momente petrecute alături de el, am uitat tot ce s-a întâmplat, m-am îndepărtat de el. Nu mai exista în mica mea bulă. Puteam să respir și să mă bucur de libertate. Sau pot doar să mă prefac că sunt fericită. Am mai văzut oameni de acest gen. Cei doi erau un cuplu și păreau atât de fericiți de parcă întreaga lume ar fi stat la picioarele lor, dar în ciuda acestor aparențe, numai unul dintre ei credea cu adevărat în această fericire și chiar credeau că sunt fericiți, în timp ce al doilea, știa de acest joc al minții. Nu-i consider ipocriți, ci marionete ale vieții și îmi pare sincer rău de ei.

M-am băgat în pat deși încă nu se înserase. Am simțit o răcoare ciudată în cameră de parcă cineva intrase aici înainte și lăsase geamurile deschise. Dar pentru ce? De ce să-mi alunge mirosul parfumului său puternic de scorțișoară, unul neobișnuit, pe care bărbații l-ar considera o abominație la adresa lor? De ce să-i privesc doar cămașa lăsată de mine pe marginea scaunului și să simt doar mirosul parfumului meu? De ce totul trebuie să fie cu susul în jos când poate fi normal? De ce normalitatea este atât de eupizantă și de mediocră? De ce nu pot să trăiesc realitatea ca pe un vis?

Daniel nu mai era nici el cu mine. De ce să rămână? A fost doar o mică dădacă, neimportant, un personaj secundar în mica mea excapadă. Am luat cămașa și am îmbrăcat-o din nou. Nu-mi păsa că era singurul lucru de pe mine cu excepția boxerilor negri din dantelă. M-am așezat printre pernele de pe pervaz cât să privesc lumea care mișuna. Nu-i găseam rostul, nici importanța. Nu puteam să înțeleg de ce eram îndrăgostită de el. Totuși, știți ce este cu adevărat amuzant? Nu este iubitul, dar nici prietenul meu cel mai bun. Este vărul meu.

Rodie

Spuma mării îmi pare ca un vual de catifea,
cafeaua ca somniferele lăsate pe masă,
iar scrumierea murdară ca un coc,
dezordonat, neîngrijit, făcut la întâmplare.
Însă, ceaiul din ceașca roșie,
acum îmi pare ca o rodie.
Una din care aș vrea să mușc cu pasiune,
cu sete nestăvilită
și cu teama că nu o voi mai avea.
Am lăsat fumul din scrumieră,
să se ridice undeva spre tavan,
să se împrăștie parfumul lui,
amestecat cu cel dulce-amărui pe care l-ai lăsat.
Știi, camera a devenit cam goală.
Mobila prăfuită de amintiri,
precum cărțile vechi din bibliotecă,
mă întorc din drumul meu.
Suntem doi străini în această lume,
doi străini în vizită
și nu știm a prețui fiecare moment,
care se va șterge într-un final,
cu radiera.

The Chronicles - Anna

I.

Dacă aș avea o întreagă grădină de trandafiri, i-aș asculta ca mai apoi să pictez culoarea vântului, a ploii, a tot ce mă înconjoară. Cât de ireal pare, nu-i așa? Câtă imaginație aruncată în vânt, fără folos și nu din cauză că nu o pot transpune pe foaia asta murdară de cerneală. Aș avea nevoie de prea multe. Zgomotul mașinilor îmi zgârâie mintea, iar mirosul răspândit de țigara abia terminată  îmi inundă nările, amețindu-mă. Îl privesc cum stă pe pat și își mai aprinde încă una, privește gânditor tavanul, iar câteva picături de transpirație îi alunecă pe pieptul său gol. Nu are decât perechea sa de blugi albaștri, rupți, vai de ei.

-Ipocritul, spun încet.

Mereu am crezut că e ceva mai mult între noi decât o simplă relație de familie. Dar, stai. Acea relație e doar de imagine, în fond mitul Androginului spunea clar că noi trebuie să ne găsim perechea. Nu spunea că trebuie să nu fie din același sânge. În fond, cu toții avem același tată și aceiași mama. Ne-am născut din Adam și Eva, doi păcătoși, la fel ca noi. Ne plac fructele interzise la fel ca ei, vrem să le sorbim sucul dulce, să-l devorăm încetul cu încetul.

Soarele de dimineață își arată din ce în ce mai mult lumina caldă și abia realizez cât e ceasul. Am început să pierd noțiunea timpului și nu cred că îmbătrânesc. Sunt încă mult prea tânără. Iau foile de pa masă și le așez în ordine în micul dosar din dulap atât de apropriat de patul meu în care stă el. Mă așez lângă el și trag cearșaful peste mine ca să mă pot încălzi lângă el. Nu clipește, nu tresare, pare ca o adevărată stană de piatră. Doar că una perfectă. Genele îmi cad grele acaparate de somn. Vreau să dorm mult, nu o eternitate, dar vreau să dorm. Vreau să-l visez, să mă visez…să ne visăm.

-Anna?

Îi aud vocea în tăcerea aia îngrozitoare. Deschid din nou ochii, dar nu se uita la mine. Privea în continuare acel punct invizibil de pe tavan, acel punct mort de a cărui existență nu știam.

-Da? îi răspund încet.

-Trebuie să plec pentru câteva zile.

-Bine, i-am replicat simplu.

Se ridică încet fără să mă atingă sau să mă lovească. Își ia cămașa neagră de pe spătarul scaunului pe care am stat, dar nu mă privește oricât mi-aș dori. Se mai uită puțin în oglindă, își mai aranja ici-colo părul negru, dar nimic mai mult. Când se aproprie de ușă, îmi venea să strig din toate puterile „Nu pleca!”, dar n-am putut. Sunt o lașă.

-O să mă suni? l-am întrebat cu vocea stinsă.

Urmă o nouă tăcere.

-Da.

Un răspuns simplu din partea lui și o ieșire furtunoasă. Camera era din nou goală, eram din nou singură. Lucrurile îmi păreau străine, reci, simțeam chiar că mă apasă fiecare colț. Îmi venea să sfâșii perna în bucăți, să țip, dar n-am făcut decât să plâng. M-a lăsat din nou singură.

Soarele începea să dispară lăsând loc lunii pentru ca noaptea să acopere nu doar orașul ci și camera mea. M-am trezit undeva la miezul nopții când am auzit telefonul că sună. Eram încă buimacă de somn și nu știam exact ce se aude. Când am realizat că e telefonul, l-am înșfăcat ca o fiară, doar că l-am lăsat imediat jos. Nu era el. Era doar mama. Se oprise din sunat. Când l-am deschis am văzut multe apeluri nepreluate, dar niciunul de la el. De ce îmi pasă atât de mult?

Nu mai vroiam să dorm așa că m-am îndreptat spre bucătărie. Simțeam un gust amar în gură, ca un fel de fiere și care mă făcea mai mult să vomit. Urâtă senzație. Nu vroiam să bag nimic în stomac. Totul mi se părea de-a dreptul grețos, fără gust. Laptele l-am scuipat imediat ce l-am gustat, dar nu pentru că era expirat ci pentru că nu-l simțeam. Nu eram în stare de nimic. Parcă toată viața, toată energia, plecase cu el.

Mergeam ca o stafie prin camerele goale, dar nu mai era nimic de văzut. Nimic cu excepția chitării lui negre lăsată undeva pe canapea. Cum de a uitat-o? Ăsta a fost primul gând care mi-a trecut prin cap. Am luat-o în brațe ca pe un copil. Parcă îmi trimitea căldura corpului său. Am mângâiat-o blând așa cum stăteam eu întinsă, dar mai mult de atât nu-mi amintesc. Adormisem.

Chitara o aveam în brațe și când m-am trezit. Parcă eram agațată de ea ca o mică maimuțică de mama ei. Am zâmbit. Am așezat-o cu grijă în partea cealaltă a canapelei. Camera era învăluită din nou de lumina dimineții. Geamurile cât peretele îmi dezvăluiau în față, lucrările omului. Blocuri din metal și sticlă, mașini zgomotoase, dar toate astea undeva în zare pentru că eu tot ce admiram era apa, parcul, strada liniștită. Eram într-o colivie de aur, fără zgomot, doar cu mine. Corecție, era liniștită. Sunetul soneriei se auzi cu ecou în toată sufragerie. M-am mișcat în cel mai leneș mod posibil ca să deschid și să-l văd în fața mea pe…

-Daniel! am spus plină de entuziasm amărât care nu semăna deloc cu un entuziasm normal.

-Stai, calmă, Anna! Nu te obosi să joci teatru că nu-ți merge.

-Nici nu încerc. Intră.

Se făcu comod ca deobicei pe canapea. Era ceva normal ca Daniel să vină pe la apartament și să ne viziteze. De ce am spus „ne viziteze”? Pentru că eu locuiesc împreună cu el de ceva timp. Își aprinse o țigară și privi în jur.

-Unde e?

-A plecat ieri.

-Ciudat. Nu-mi amintesc să fi vorbit ceva despre vreo plecare.

La auzul acelor cuvinte îmi venea să țip la el, să-i trag câte o palmă plină de nervi. Nu putea să mă mintă și să-mi spună că a plecat și de fapt nu, că e ascuns cine știe pe unde. Arăta cât de ignorant era, cât de ingrat. Simțeam că ceva se rupe din mine.

-Daniel, taci naibii!

Răbufnirea mea îl cam uimea, dar pot bănui că se aștepta. L-am lăsat singur la masă și am dat buzna în baie. Măcar apa să-mi răcească fața, să mă răcorească pe mine de tot. Simțeam cum firicelele de apă îmi ardeau pe obraji. Am ridicat privirea spre oglindă să văd o pereche de ochi de o combinație între căprui și verzi, buzele roșii ușor uscate, mușcate și părul ciufulit de un blond murdar. Ușa se deschise și își făcu apariția Daniel. Îngrijorat cum era, mă luă în brațe și mă strânse la pieptul său. Nu era la fel ca al lui, dar era destul cât să mă liniștească. Nu puteam să plâng, nu mai puteam să fac asta. Nu sunt o ființă slabă. Am încercat să țin totul în mine.

-Gata, Anna, calmează-te! Se va întoarce.

Nu i-am răspuns. M-am lăsat condusă de el în sufragerie și m-am așezat pe canapea privind în continuare în gol. Imaginea pe care am văzut-o în oglindă m-a pus pe gânduri. Arătam atât de lipsită de viață.

-Vrei să-ți fac un ceai?

-Am nevoie doar de o cafea, mulțumesc.

A mers în bucătărie să prepare cafeaua, iar eu stăteam pur și simplu și mă uitam în gol. De ce să-mi fac atâtea griji? Sigur se răcorește pe undeva sau încheie vreo afacere, un lucru atât de tipic. Chiar și cu Daniel în casă, încă îi simt parfumul care nu poate fi acoperit de un altul. E diferit. Totul e diferit. Nimeni nu poate ajunge să semene cu el oricât ar încerca de dragul meu sau al alteia. Mirosul cafelei proaspete îmi invadă nările, moment în care m-am trezit la viață. Lichidul de un maro închis stătea într-o ceașcă de un albastru închis, în fața mea.

-Mulțumesc.

Îmi întinse și o ceașcă plină de cuburi de zahăr din care am ales două. Le-am amestecat fără să mă opresc. Făceam asta ca dintr-un reflex. E ciudat cum de ești obișnuit să faci același lucru, dar cu o altă persoană de față. Cu toate astea, Daniel mi se părea o stafie. Nu îl vedeam sau îl simțeam. Doar exista și știam că e acolo.

-Mâine începem orele, spuse într-un final.

Da, asta era ultima zi din vacanța de vară. Ultima zi de care mă puteam bucura înainte să văd toți acei snobi și să respir un aer infect, ultima zi în care voi simți gustul cafelei, ultima zi când mă pot bucura de libertare, însă ultima zi în care el nu e aici și mă simt singură.

-Daniel, vreau să ies prin parc mai târziu.

-Plăcerea mea.

Aerul cald de vară se risipea făcând loc celui răcoros de toamnă. Natura se afla într-o continuă transformare, la fel ca mine. Ne schimbam cu vremea fără să știm sau să simțim doar din cauza faptului că eram niște prizonieri ai timpului. Nu știam niciodată când ne va veni sfârșitul. Știam doar că va veni la un moment dat.

Dulci nimicuri IV.

4. Egoistă

Streets feel strange

 And longer lives can never change

Emm rămase lângă mine în tot timpul cât am dormit. Când am deschis ochii, am realizat că era seară. Nu știu cât dormisem, doar că nu am visat nimic. A fost un abis negru în care m-am tot cufundat, unul obositor care aproape m-a lăsat fără aer.

-Te-a căutat.

Un licăr de speranță mi-a apărut în ochi când mi-a spus asta.

-Celălalt, a continuat.

Mi-am lăsat privirea în jos și m-am cufundat din nou în perne. Da, știam că există acel al doilea „el” care încerca cu disperare să-i ia locul și practic reușea, fizic. Îmi amesteca sentimentele, e adevărat, dar tot ce făceam era să jucăm teatru. Da, sentimentele lui erau adevărate, dar ale mele nu erau nici măcar pe jumătate.

Îl cunosc de ceva timp. Practic mă citește ca pe o carte, dar nu destul. Nu știe să deosebească realul de fals. Asta poate pentru că joc mult prea bine teatru.

-De cu nu renunți la el? E ca o jucărie.

-Nu-mi împart jucăriile, le păstrez. Nu le arunc sau le stric cum fac alți copii, i-am răspuns rece.

-Realizezi că nu vei ajunge nicăieri așa?

-Realizezi că nu aș suporta să îl văd în mâinile alteia?

-Egoisto!

Da, eram egoistă. Nici măcar nu încercam să neg asta. Era purur adevăr. De când m-a abandonat, ca pe un nimeni, nu mai eram ce am fost, poate doar o umbră care încerca să-și înece amarul cum putea. Din cauza lui mi-am practic joaca minții și tot din cauza lui m-am închis în mine, dorindu-mi doar să-l am pe el, la un moment dat, oricât de mult ar fi trebuit să aștept.

Am privit-o din nou pe Emm. Nu știam nici eu de ce îl păstram, știam doar că nu vroiam să mă lase singură. Simțeam că eram într-un fel protejată și puteam să am încredere, dar totul era o piesă de teatru de care mă țineam cu dinții pentru că nu vroiam să fiu din nou singură și să-l aștept în van pe el. Cât mai trebuia să stau pe jar?

-Vei ieși până la urmă? reluă Emm.

-Spune-i că sunt bolnavă.

I-am replicat scurt și m-am întors cu spatele la ea. Mai trebuia să rămân în acest exil pentru o perioadă, destul cât să-mi pun ordine în gânduri chiar dacă nu vedeam nicio rază de sparanță la orizont.

Dulci nimicuri III.

3. Vise

As much I’d like the past not to exist

It still does

Aseară mi s-a repetat același vis. În mod ironic, îl numeam „coșmar” la fel ca celelalte. Totul e mult prea diferit în acel loc, e unul în care aș vrea să trăiesc, să nu mă mai trezesc. Emm mă privește cu milă când mă auzea cum spun toate aceste prostii.

Stau în pat încă dezorientată de la acel vis, dar ea, ea este acolo și mă dezmiardă pentru că, într-un mod ciudat, ea știe prin ce trec. Știe ce vreau să spun și încearcă să mă îmbărbăteze. Ochii ei mă calmează, dar nu destul. În mine e un drog care nu mai poate să iasă.

-Anne, totul va fi bine. De ce nu mergi direct la el și îl săruți pur și simplu? Să știe!

Numai la auzul acelor cuvinte am sărit în sus ca arsă. Ce-i drept, mi-aș fi dorit să fac asta, undeva în adâncul sufletului meu, dar nu eram destul de puternică încât să o fac. Eram slabă.

-Emm, ești nebună!

Atât i-am putut spune. Eram dezorientată, amețită. Lacrimile vroiau să dea năvală pe obrajii mei, dar eu nu le lăsam, nu mai suportam. Mi-am băgat capul în pernă, doar să nu mai simt nimic, să mă sufoc  în acel loc moale. Îi simțeam atingerea fină pe capul meu, iar într-un final îmbrățișarea sa caldă. Îi simțeam trupul lipit de al meu. Era o sursă de forță, dar pe care nu o mai puteam primi. M-am întors și am privit-o în ochi.

-Emm, mi-e frică.

Vroiam să mai continui, dar nu am mai rezistat. Lacrimile nu au întârziat să apară. Eram atât de distrusă, dar ea continua să mă îmbărbăteze cu vorbe. Nu o mai ascultam.

Somnul mă cuprinse din nou și nu a trecut mult timp până să apară. Ochii săi albaștri au fost primii pe care i-am observat, iar după aceștia, fața a prins contur, așa cum erai, așa cum te țin minte. Te comportai ca în zilele când mă făceai să râd, când credeam că am găsit tot ce-mi trebuia. Îți păsa de tot ce se întâmpla, știu asta. Eram doar noi doi.

Când mă voi trezi, toată această lume va dispărea și tu împreună cu ea. Mă voi întoarce la realitate încercând cu greu să te înfrunt, chiar dacă tu îmi vei aminti de tot ce s-a întâmplat. Doare. Doare foarte tare când știu că nu-ți mai pasă, că ignori tot. Emm va continua să-mi spună să trec peste, să șterg totul cu buretele, dar eu nu pot. Nici dacă aș închide totul într-o cutie, nu aș putea să țin în frâu ce se află acolo. Va scăpa și mă va întrista din nou.

-De ce nu vrei să-l uiți?

M-a întrebat Emm în timp ce mă privea din partea cealaltă a camerei. Eu stăteam în continuare în pat, dar nu eram atentă la ea. M-a întrebat, dar nu i-am răspuns. A așteptat în liniște mult și bine. S-a ridicat, dar când a ajuns lângă ușă, mi-a vorbit din nou.

-Nu mai poți continua așa.

-Știu, i-am replicat. Dar Emm, nu am o soluție.

-Ba da, dar nu vrei să o găsești.

A plecat lăsându-mă în aceiași stare, aceiași poziție, în același vis care continua să mă macine. Oare nu există o cale să aduc trecutul înapoi?

Mademoiselle

Mademoiselle, tu cu ochii de un azur nebun,

Buze rece de-un roșu aprins,

Vulgar chiar,

Și cu părul perfect negru

Trimițându-mi mireasma ta dulce-amăruie

Pe sub geamul de la balcon,

Te privesc pe sub sprâncene,

Cu ochii întredeschiși.

Mademoiselle, dacă ai ști cât de elegantă stai

În fața oglinzii din dormitor,

Iar eu, micul tău nimeni,

Te admir de sub perdele,

Dar, chiar și astea stau 

Parcă să mă dea în vileag.

Mademoiselle, nu închide ochii

Sau te preface că nu mă vezi.

Știm amândoi la fel de bine,

Cât de mult te onorez

Și nu doar ca trup,

Alb de marmură

Și priviri de gheață.

Ci, ca pe o Ea, născută parcă de demult,

Uitată în lumea asta prăfuită,

Unde toți suntem pioni,

Pe tabla ta cea veche.

Să te sărut n-aș îndrăzi,

Ar fi de prost gust,

Mai josnic decât mine

Când știu că tu nu vrei mai mult

Decât să mă faci

Să joc pentru tine.

Ca de final

Dragilor, peste 2 zile trece și anul acesta. Au fost și bune și frumoase, dar și mai puțin frumoase. Am încercat să exprim tot ce se poate de-a lungul anului. Asta a fost mai mult ca un intro, sincer. Voi posta și câteva statistici pe Facebook și că tot vorbind de el, am o nouă listă de cărți citite anul acesta. Mai puține, ce-i drept, cam 30 (față de anul trecut când aveam 34), dar recuperăm. Să ne auzim și la anul!


1. Stăpânul Inelelor. Frăția Inelului - J. R.R. Tolkien
2. Pictorița din Shangai - Jennifer Cody Epstein
3. Culcă-te cu mine - Joanna Briscoe
4. Creanga de aur - Mihail Sadoveanu
5. ABC-ul fetelor bătrâne. Căsnicia, bat-o vina - Carol Clewlow
6. Tot ce-și dorește ea - Maeve Haran
7. În intimitatea secolului XIX - Ioana Pârvulescu
8. Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale - Ioana Pârvulescu
9. Scris pe trup - Jeanette Winterson
10. Sex, romance și bestselleruri - Nina Killham
11. Faust - J.W. Goethe
12. Cidul - Pierre Corneille
13. Moștenirea - Danielle Steel
14. Oedip Rege - Sofocle
15. Atigona - Sofocle
16. Critice (Eminescu și poeziile lui) - Titu Maiorescu
17. De neamul moldovenilor - Miron Costin
18. Moara cu noroc - Ioan Slavici
19. Codul bunelor maniere azi - Aurelia Mureșanu
20. Aminitiri din Junimea - C. Negruzzi
21. Act venețian - Camil Petrescu
22. Frumoasele străine - Mircea Cărtărescu
23. Darwin și după Darwin. Studii de filozofie a biologiei - Mircea Flonta
24. Divina Comedie - Dante Alighieri
25. Ceasornicarul Orb - Richard Dawkins
26. Dansatoarea de Kabuki - Sawako Ariyoshi
27. Poezii cu iz de Filocalii
28. Parfumul - Patrick Suskind
29. Stăpânul Inelelor. Cele două turnuri - J.R.R. Tolkien
30. Banchetul sau Despre Iubire - Platon


Find and like us on Facebook: https://www.facebook.com/pages/Obsessed-for-Passion/230740206949229?sk=wall

Looking Back

Azi dimineață a fost cu totul altfel. Gustul cafelei parcă se schimbase, era mai amară deși am pus multe cuburi de zahăr în ea, le-am amestecat cu eleganță ca mai apoi să privesc spuma maronie. Nu era la fel. Până și fulgii de nea care se așezau lângă geam nu-mi mai captau atenția ca altădată. Totul devenise șters.

Numai suntele duioase de pian mă mai făceau să schițez un zâmbet în colțul buzelor roșiatice. Erau ca un sedativ după lungi momente de isterie nevinovată, de depresie sumbră. Toate acele lucruri care m-au făcut să plâng nu mai aveau contur. Erau așezate precum cărțile din bibliotecă într-o cutiuță și închise cu o cheie pe care am ascuns-o. Poate că într-o zi am să vreau să mă întorc la ele pentru ca să râd, dar nu le voi mai băga în seamă. Când îmi aduc aminte unele lucruri, le privesc cu alți ochi. Așa am învățat. Să mă bucur de acele momente pentru că au fost unice în felul lor și nu am motiv să mă întristez. În fiecare zi pot descoperi ceva nou despre care nici măcar n-am învățat sau n-am știut.
Peisajul începe să se schimbe, iar aburii ademenitori ai cafelei care dansează pe suntele făcute de pian îmi invadează simțurile. Pot zâmbi din nou, de asta sunt singură. Poate că mai am un dor de care nu pot scăpa, dar asta nu înseamnă că totul se termină. Am nevoie de o picătură de optimism, nimic mai mult. Asta, și o bucată mică de ciocolată amăruie. În curând mă voi trezi din somnul acesta adânc în care am tot stat, ca să pot privi spre cer, să-l văd în adevărata lui nuanță de azuriu, ca un ochi care mă veghează mereu. Îți mulțumesc că mai făcut să cred din nou.

Sângeriu

Dar nopțile nu vor mai fi la fel,
Chiar dacă se va ridica cortina
Sau zâmbetul va reapărea într-un final.
Unii spun că totul rămâne uitat,
Într-un colț din propriul suflet.
Ei nu cred că totul rămâne acolo,
Ferecat, ascuns în întuneric.

Portretul colorat într-un roșu viu,
Acum e mai încețoșat.
Nu-i mai zăresc buzele,
Nu-i mai venerez ochii,
Nu mai văd nimic din ce a fost.
E doar o pânză murdară,
De un sângeriu puternic.
E un obiect uitat, undeva,
În adâncul sufletului,
Dar, de care îmi amintesc.

Capitolul II.

Când privesc luna, reușesc într-un fel sau altul să mă liniștesc. Chiar dacă această priveliște mă întoarce în timp, în ziua, noaptea în care s-a întâmplat acel lucru. Mereu am trăit cu vina că de fapt eu sunt cea care i-a omorât doar prin simplul fapt că ea m-a adus pe lume. Nu voi ști niciodată. Nici acum, după sute de ani nu știu cu adevărat adevărul și de ce au făcut ei asta. Oamenii sunt răi. Pur și simplu vor să distrugă lucrurile pe care nu le înțeleg, care îi depășesc. Lucru ăsta mi se pare cel mai oribil din natura lor. Chiar dacă timpul a trecut, iar ei pretind că au evoluat,  nu e nimic adevărat în asta. Au rămas oamenii grotei. Ființe umane bipede, raționale, dar care de fapt nu înțeleg nimic. Să joace teatrul pe o scenă a lor, a dramei...probabil ăsta e singurul lucru la care ei se pricep cu adevărat. Totul este un mare fals.

Ai o conduse pe May în dormitorul fetelor, cel în care ea era șefă. Obiceiul la Vamp Druids este ca în castel să existe câte patru dormitoare. Doar că, mereu exista o competiție acerbă între ei. Toți vroiau să fie primii la sfârșit de an. Era un lucru important. Dormitorul la care era Ai, supranumit și Dark Ages, era singurul care câștigase o sută de ani la rând, iar ultimele patru victorii, toate au fost ale lui Ai, lucru de care era cu adevărat mândră și nu vroia să strice ce a clădit ea și înaintașii ei. Dormitorul dușman era condus de către Guinever Laurence, o tânără franțuizoaică vampir, cu alte cuvinte, o tipă enervantă cu ifose care se credea regina supremă a lumii și toți din jurul ei nu erau altceva decât niște proști infantili lipsiți de creier și maniere.

Ajunși în dormitor, Ai chemă o vampiriță cu uniforma pe care trebuia să o poarte May, iar ea la rândul ei se întinse pe canapeaua neagră.

-Tot nu pricep. De ce am mirosul ăsta de vampir? Nu mă simt ca unul și nici nu prea arăt, îi zise May după ce se îmbrăcă.

-Chiar crezi că le știu pe toate? Uite ce e, domnișoară ”nu sunt vampir, nu mă omorâți”, nu ești vrăjitor sau altceva, ai mirosul unui vampir, n-am nici cea mai vagă idee de ce și cum. Autobuzul ăla va veni abia după ce se va încheia anul școlar deci va trebui să accepți ce ești și să te conformezi. Nu va fi atât de greu, îi replică Ai aproape mârâind.

-Bine, tu ești vampirul. Și poate mă lămurești ce e cu școala asta.

-Imediat. Gregorovici!

Vampirul rus apăru imediat lângă ele și se așeză pe o taburetă liniștit și fără niciun zgomot.

-Gregorovici îți va explica tot ce vrei. El le are cu școala asta. Deci, scuipă tot!

-Desigur, răspunse Gregorovici. Vamp Druids cunoscută în Lumea Magică drept cea mai mare și mai bună academie de vampiri a fost înfințată în anul 305 Ano Domini de către vampirul Lithius Diem care a murit la vârsta respectabilă de 1063 de ani, iar în locul său este vampirul actual, Juliene Veriti, însuși nepoata acestuia. Acadamia a fost fondată pentru a învăța vampirii cultura și tot ce este nevoie pentru a supraviețui. Da, dacă te întrebi, ei pot viețui printre oameni foarte bine dacă au fost instruiți cum se cuvinte aici. De fapt asta e și ideea. Crearea unor vampiri care să fie învățați când să atace și mai ales pe cine. Academia e împărțită în patru mari dormitoare: Dark Ages condus de  Ai, Neo Verona condus de Octavio Luno, Light condus de Guinever Laurence și Knights condus de Mia Veronky. Tradiția e simplă: doar un dormitor poate să căștige anul și asta cu ajutorul celor care viețuiesc. Acei vampiri trebuie să fie inteligenți, perfecți, să emane putere, să...

-Cred că a înțeles, îl opri Ai. În fine, ideea e că, noi am fost cei mai buni timp de o sută de ani și trebuie să continuăm tradiția.

-Sigur nu suntem în Harry Potter? întrebă May mai mult pentru amuzamnt și pentru a o tachina pe Ai care părea destul de serioasă când vorbea de tradiție.

-Nu mă face să te leg și să te trimit în jos pe Rin! i-o tăie scurt.

Privirea rece a lui Ai, o făcu pe May să înțeleagă că ironia și sarcasmul nu erau arme împotriva ei pentru că deja la poseda. În ochii ei, ea deveni o zeiță cu părul lung, negru, perfect drept. O frumusețe antică. Ai era de fapt perfecțiunea.

Uneori, când mă gândesc la faptul că sunt ceea ce sunt, nu știu dacă să plâng sau să fiu fericită. Nu am aflat nici până în acest moment răspunsul la toate întrebările mele. Parcă aș fi țintuită la pământ și obligată să văd din nou și din nou același dans al vieții, totul ca un deja-vu, nimic nou sau interesant, o poveste, o piesa de teatru jucată anapoda.

Unii pot spune că frumusețea este sinucidere, dar și clătirea privirii unui muritor. Poate de asta zeițele erau cele mai slăvite. Ele nu aveau sentimente, nu aveau de ce să-și facă griji pentru că erau perfecte. Așa apar în fața mea. Uneori am tendința să cred că sunt una dintre ele, că mă înalț la ceruri și le zâmbesc. Însă am învățat în această viață lungă că mai trebuie să ai și suflet și sentimente pe care să le împărtășești pentru a nu suferi singur o eternitate. Dar eu nu îmi mai vreau darul pentru că tot ce am avut s-a făcut pulbere la un moment dat și a trebuit să clădesc din nou acel lucru din cenușă.

-Ai, te caută cineva, interveni Samuel în dicuția celor două.

-Să vină aici.

Ai se făcu și mai comodă pe canapea întinzându-se cât era ea de lungă. Felul în care stătea o făcea să arate ca acele modele perfecționiste din reviste ca Vogue sau altele de modă. Intră urmat de Samuel un vampir care tremura de emoție, schimonosit tot la față, cu părul blond murdar răvășit. Ai îl privi indiferentă.

-Și tu ce vrei?

-Păi...păi...am...am ceva...pentru tine.

-Mai repede.

Băiatul scoase din buzunarul sacoului o hârtie mototolită pe care erau scrise tot felul de versuri. Își drese vocea, se așeză stângaci în genunchi și începu să recite de parcă Ai ar fi fost cea mai mare divinitate existentă.

-Ochii tăi albaștri schimbători ca cerul, mă fac să te iubesc în fiecare secundă ce trece din eternitate. Părul tău negru, strălucitor la lumina lunii ba chiar și în bătaia soarelui mă face să alerg cu tine lângă mare, să-ți vorbesc duios, iar apoi să-ți spun te iubesc!

Băiatul termină tușind, moment în care Ai îl analiză din cap până în picioare. Pentru ea, acest băiat nu apărea decât ca un alt fraier. Nu se obosi să se ridice, dar zâmbi după ce auzi acea declarație.

-Ești Shakespeare?

-Uhm...nu, spuse băiatul încurcat.

-Afară cu el! strigă Ai poruncitor.

-Stai! Mai am ceva! spuse băiatul cu o lucire de speranță în priviri.

-Scris de Shakespeare?

-Nu.

-Afară cu el! Acum!

Băiatul continuă să se bâlbâie după ce auzi răspunsul nemilos la declarația lui de dragoste. Samuel și cu încă un vampir din încăpere l-au scos în brânci din dormitor. În acest timp, May privi toată scena derutată. Nu știa ce să zică. Dacă să-i ia apărarea băiatului sau să o sfiedeze din nou pe Ai.

-De ce i-ai făcut asta? Ți-a scris ceva frumos.

-Nu era Shakespeare.

-Care e legătura?

-Ăsta e al 35-lea pe săptămâna asta. N-au un pic de originalitate în ei. Ultimele 25 au fost exact aceleași, numai două cuvinte schimbate. May, uite un lucru pe care trebuie să le reții pe lângă cele două reguli ale dormitorului. Nu te uita la fraieri! Sunt niste fustangii.

-Și cele două reguli?

-Nu te desparți de mine orice ar fi și respectă regulile școlii?

-Și care sunt alea?

-De unde ai vrea să știu? Chiar arăt eu a „miss știu tot”?

May o privi cu o sprânceană ridicată în completă liniște, dar singurul care o sparse a fost Gregorovici cu o tuse teatrală.

-Ar mai trebui să știu ceva? o întrebă într-un final May.

-Să vedem. Istoria ți-am zis-o, regulile și ele. Nu cred să mai existe ceva.

-Crezi?

-Nu te teme. Nu avem balauri care să te mănânce în timp ce dormi.

-De parcă voi dormiți.

Vampirii s-au uitat unii la alții cu câte o privire bleagă și au izbucnit într-un râs isteric. Ai, în special mai avea puțin și se tăvălea pe jos de râs. Într-un final se ridică, puse o mână pe umărul Mayei, dar încă râzând. Încercă cu greu să se abțină pentru a-i răspunde la afirmație.

-Jur, că voi muritorii ați devenit mult prea haioși pentru binele vostru. Voi încă mai credeți în basme! Da, suntem vampiri, dar asta nu înseamnă că ne-am oprit din făcut ce face orice om. Deci, da, dormim. E ceva perfect natural.

-Și usturoiul, crucifixul și argintul?

-Povești de adormit copii. Uite, May. Toate aceste lucruri pe care le știi despre noi nu sunt reale. Omul pur și simplu le-a inventat din motive folclorice sau cine mai știe ce. Noi, suntem reali, suntem ca niște oameni, doar mai diferiți.

-Sugeți sânge!

-Da. Mare chestie. Fugi la culcare! Ai nevoie de puțină odihnă.

-Da. Noapte bună, zise May.

-Noapte bună! rostiră toți în cor.

Lumea trăiește în minciună de la început. Oamenii au vrut să afle totul, păcătuind. Atât de ingrați îmi par câteodată. Cu toate astea, m-am obișnuit cu ei. Acum, când privesc totul în reluare, în timpul somnului, îmi vine să zâmbesc. Da, arăt ca un om, păcătuiesc ca el. Sunt doar un suflet din Iad, rătăcit în eternitate ca să-i privesc pe alții cum nu mai evoluează. Sunt pur și simplu eu...

Capitolul I.

Dacă cineva s-a născut pentru ceva anume, atunci trebuie să facă ceea ce trebuie să…facă. Dar dacă te-ai născut şi nu respecţi regulile jocului? Poţi să te arzi sau poţi să câştigi. Dacă m-ar auzi cineva filozofând în halul ăsta probabil ar zice că sunt o persoană nebună, care nu ştie ce e cu ea. Ei bine, aici ar greşi. Ştiu mai multe decât oricine, dar mai important este că eu nu sunt o persoană. Nici nu am fost vreodată. Ce sunt de fapt? Acea fiinţă cu pielea albă, rece ca marmura, cu o frumuseţe exotică…sunt un vampir. Şi mă simt mândră de asta! Dar pentru alte detalii, voi încerca să mai stau la taclale. Mă numesc, după cum spune şi în buletin, Ai Nagazaki, am atins vârsta superbă de 953 de ani, mă trag dintr-un clan foarte puternic din Japonia (la asta voi reveni probabil cu altă ocazie) şi în prezent îmi fac bagajele pentru a continua studiile la şcoala de vampiri, Vamp Druids. N-am vrut niciodată să fac asta, dar cum acasă nu prea am ce face şi având în vedere că vampirii au devenit mai mult un mit, bunica a hotărât să am şi eu o viaţă oarecum normală printre semenii mei. Sunt în anul V, am uitat să spun. Dar povestea mea nici măcar nu începe aici. Şi mai presus de toate, povestea nu începe cu mine…

Razele soarelui scăpărau printre crengi. Era o nouă dimineaţă într-un cartier liniştit din Londra până când un ţipăt asurzitor se auzi venind dintr-o casă ca oricare alta. Asta era cel mai interesant în cartierele din Londra. Toate casele arătau la fel indiferent dacă puneai în grădina din faţă un brad sau luminiţe de Crăciun care mai de care…aceleaşi case lipite una de alta cu acoperiş roşu, ferestre mici prin care vecinii curioşi îi observau pe copii neastâmpăraţi din stradă. Dar nu asta e problema principală. Revenind la ţipăt. Venea din partea unei brunete care căuta disperată prin cameră o brăţară probabil pierdută. Dar având în vedere că nici ea nu ştia ce-i cu ea, dădea în continuare vina pe ghinion.

-Amshel!

Se auzi din nou ţipătul. Cel cu numele de Amshel urcă până în camera fetei şi o privi cu o sprânceană ridicată puţin surprins de comportamentul fetei.

-Am pierdut-o!

-Ce chestie. Credeam că e la masculin “capul”, dar văd că îl ai încă pe umeri.

-Taci, idiotule! Brăţara! Am pierdut-o.

Amshel se uită prin cameră şi observă că bagajul era pregătit la fel şi cea din faţa lui aşa că, o înşfăcă pe brunetă de umeri, luă şi geamantanul şi o scoase cu grijă pe uşă. Bine, mai mult împinsă, dar important era că într-un fel sau altul o putea scoate de acolo.

-Dar…dar…am nevoie de ea! Dacă mă atacă un vârcolac sau cine ştie ce altceva? Amshel, te rog!

Desigur că ea nu credea în chestii ce păreau mai mult un mit. Adică vârcolacii şi vampirii erau pentru ea mai mult personaje din basme pentru adormit copii. Răspunsul lui Amshel veni mai mult cu scoaterea ei pe uşa şi aruncându-i şi bagajul.

-Distracţie plăcută la noua şcoală, surioară!

Şi îi trânti uşa în nas imediat când ea făcu un pas să-l împiedice. Rezultatul a fost mai mult o serie bună de înjurături care nu ar putea fi descrise sau măcar spuse. Deci cine este această fiinţă plângăcioasă? Sora lui Amshel, este adevărat, pe nume May, o fiinţă umană ca oricare alta: crizată, plângăcioasă, orgolioasă, care habar nu are ce o aşteaptă la colţul străzii. După cum spuneam, nervoasă, îşi ia geamantanul şi se îndreaptă spre parcarea unde erau autobuzele. Intră în primul, se aşează în spate de tot cu geamantanul lângă ea, îşi pune căştile în urechi, dă drumul la muzică şi…atât. Între timp, autobozul porneşte doar cu ea. Nici nu începe bine să se mişte că adoarme neştiind ce o aşteaptă cu adevărat la capătul drumului.

Se spune că lumea nu şi-a pierdut cu adevărat magia. Esenţa încă a rămas ascunsă de ochii oamenilor. Bunica îmi zicea mereu să am grijă de propria persoană şi să nu mă las influenţată de alţii pentru a nu sfârşi la fel ca părinţii mei. Ce-i drept, nu pot uita acea zi. Eram un vampir nou-născut, dar am avut parte de o durere ce nu ar putea fi explicată, iar faptul că trăiesc de atâta timp şi voi mai trăi încă o eternitate, mă înfioară într-un fel. Câteodată îmi doresc să devin om ca să pot suferi şi muri, să pot plânge şi râde la fe ca orice fiinţă umană. Bunica crede că devin slabă, dar nu e aşa. Ştiu sigur că nu e aşa…

Autobuzul trecu printr-un portal albastru de lângă marginea pădurii cu câteva minute înainte ca May să se trezească şi ajunse lângă un drum pietruit. Doar că în acel loc nu era zi, era târziu în amiază, aproape de amurg, iar timpul părea să stea în loc. May se trezi, ieşi fără să bage în seamă nimic, dar când păşi pe mica străduţă şi simţi briza proaspătă, atunci se opri şi căscă ochii uimită. Locul în care trebuia să ajungă nu arăta aşa, era sigură de asta. Se întoarse să-l întrebe pe şofer, dar dispăruse cu tot cu autobuz. Nu era posibil ca ea să greşească drumul, de asta era sigură. Mai merse puţin şi văzu o pancardă mare pusă lângă stradă.

Bun venit la Vamp Druids, liceu pentru vampiri.

Dacă eşti om, mai bine ai fugi cât te ţin picioarele!

-Bine…asta e un fel de glumă sau ce?

May nu numai că era speriată până în măduva oaselor din cauza textului de pe pancardă, ci din cauza faptului că era om şi dacă ar fi întâlnit un vampir în cale, ar fi ştiut că ăla e sfârşitul ei.

-Poate va veni din nou autobuzul.

O gândire pozitivă din partea ei, ce-i drept, dar care se dovedeşte mai mult falsă. Autobutzele magice ca cel care a adus-o merg doar o dată pe an, deci May putea să aştepte mult şi bine că nu va apărea nimic. Ci va apărea un “cineva”. Auzi în spatele ei un foşnet de frunze. Nu, acela nu era vântul sau o veveriţă inofensivă. Mai merse puţin şi dintr-un tufiş îi apăru în cale doi băieţi: unul masiv, cu aer rusesc, blond şi unul brunet, puţin mai slab, înalt, dar destul de atrăgător. De fapt ce spun? Amândoi erau de o frumuseţe nebună.

-Ce s-a întâmplat?

Se auzi o voce melodioasă din spatele lor. Atunci îşi face apariţia un al treilea personaj, o fată, înaltă, brunetă, cu părul lung, lins, lăsat pe spate, cu o figură exotică, asiatică. Privirea ei ademenitoare probabil l-ar fi făcut chiar şi pe cel mai puternic om să cadă în patru labe în faţa ei. Băieţii purtau o uniformă neagră, simplă, iar fata o uniformă de un vişiniu închis cu cămaşă albă pe sub sacou. May numai când îi văzu, realiză că erau vampiri şi căzu în genunchi.

-Vă rog, nu mă omorâţi! Fac orice, lăsa-ţi-mă să trăiesc!

Cei trei vampiri s-au uitat unii la alţii întrebători, după care au început să râdă extrem de amuzaţi de situaţie. Fata se aproprie de May şi o ridică în câteva secunde.

-Eşti foarte amuzată. Ce motiv am avea să te omorâm?

În acel moment, May credea pur şi simplu că îşi bate joc de ea.

-Pentru că…sunt om?

Un nou val de râs veni din partea vampirilor.

-Ce glumeaţă eşti!

-Nu glumesc! Sunt om!

-Te rog. Miroşi a vampir de la o poştă. Şi…se simte un miros de om, dar probabil e de la cel pe care l-ai ucis. Nu-i nimic, te înţelegem. Haide, nu mai sta aici.

-Dar…dar trebuie să fie o neînţelegere…

-Cum te cheamă?

-M-May.

-Eu sunt Ai, încântată. Ei sunt Gregorovici şi Samuel.

Lumea se învârte în jurul prostiei, iar prostia în sine se învârte în jurul nebuniei, ca mai apoi nebunia să pice din cer asupra lumii. Faptul că filozofez e doar un lucru minor din momentul când am întâlnit-o pe May. Nu era om, dar parcă nici vampir deşi mirosea din amândouă fiinţe. Ştiu că şi ea era dezorientată, la fel ca mine. Am preferat să ascund acest lucru, la fel cum am mascat multe lucruri din viaţa mea lungă. Cel puţin unele chestii nu trebuie să fie aflate. Ele trebuie să rămână ascunse undeva în colţul minţii. Dar în timp ce o priveam mi se făcea milă de ea. Un lucru am învăţat în această şcoală, academie sau ce o fi ea de fapt şi de drept: nu ai voie să mori, în schimb trebuie să anunţi victima să o facă în modul cel mai elegant posibil. Mi se pare o prostie. Şi probabil şi ea va gândi la fel…

-Trebuie să mă înţelegi! Sunt om!

May încerca să explice de un sfert de oră cum a ajuns şi de ce trebuie să plece. Vampirii o credeau nebună, toţi înafară de Ai. În ciuda ripostărilor, au ajuns în faţa liceului. Pardon. Castelului în stil gotic, negru din vârful turnului şi până jos la temelii.

-Drept cine ne ei? Harry Potter şi prietenii? o întrebă Ai într-un final când nu mai suportă să audă toate vaietele şi explicaţiile.

-Păi, e chiar acolo, zise May arătând în spatele lui Ai.

-Da, sigur –după o pauză de câteva secunde – Ce?

Ai se întoarse în direcţia indicată de May şi îi văzu la drept vorbind pe Harry Potter şi pe Ron Wesley. Dar nici măcar eu nu ştiu ce caută ei în povestea asta. În schimb, Ai se enervă.

-Bin, bine. Luaţi-vă naibii măturile şi zburaţi de aici! Hai, mai repede că nu suntem la gară! Tipii ăştia mereu greşesc povestea, le spuse Ai celor doi vampiri.

May era încâ derutată. Se ciupi de mână doar cu speranţa că visa şi că nu era nebună. Până şi Amshel ar fi râs de un asemenea lucru. Ai o luă de mână şi intră cu forţa în castel cu direcţia…probabil spre cabinetul directorului. De fapt, directoarei. O vampiriţă în vârstă de o mie şi ceva de ani, dar foarte atrăgătoare. Cu părul lung, roşcat şi ochii albaşti, ai fi zis că era o zână bună dintr-un basm.

-Da, trebuia să vină un elev astăzi. Nu văd nicio May şi mai cum?

-Wonderic. May Wonderic, răspunse speriată fata.

În timpul ăsta, ea îşi imagina acel vampir probabil la fel de aiurit care încurcă autobuzul şi ajunse la şcoala la care în mod normal ea ar fi trebuit să fie. Imagini horror îi apăreau în creier cum acesta ardea liceul şi mânca oamenii. Dădu din cap pentru a-şi alunga acele imagini din minte.

-Deci ce facem cu ea? o întrebă Ai pe directoare.

-Având în vedere că autobuzul magic vine doar o dată pe an, o vom păstra.

-Dar nu sunt vampir! se răsti May.

-Dar arăţi şi miroşi ca unul. Ai, instruieşte-o tu cum ştii mai bine. Sunteţi liberi.

Ai făcu o reverenţă, o luă pe May de umeri şi ieşi pe coridor urmată de ceilalţi doi vampiri.

În mod normal, nu prea ştiu ce înseamnă o prietenie adevărată mai ales cu una ca ea care nici măcar nu ştiu ce e. Dar, asta contează probabil mai puţin în momentul de faţă. Cea mai bună prietenă a mea, de suferinţă chiar, nu este un vampir după cum mulţi s-ar aştepta. Este o fiinţă dulce, plăpândă, un semi-demon mai exact. Norocul ei că eu sunt alergică la asemenea creaturi. Sângele lor, la propriu vorbind e mai oribil decât cel al vârcolacilor care nu sunt mai mult decât nişte câini enervanţi. Numele ei este Selene, dar spre deosebire de mine, ea învaţă într-un liceu de oameni. Ne mai vedem prin intermediul oglinzilor în special prin cea din camera mea. Dar de fapt pe noi două ne leagă ceva mai mult decât special. Ne-am apărat şi ne-am ajutat în momente grele când orice fiinţă magică ne-ar fi întors spatele din pură mitocănie sau doar din cauza fricii pe care eu una am alungat-o de mult. Şi asta numai din cauza ei…Selene.