Dulci nimicuri IV.

4. Egoistă

Streets feel strange

 And longer lives can never change

Emm rămase lângă mine în tot timpul cât am dormit. Când am deschis ochii, am realizat că era seară. Nu știu cât dormisem, doar că nu am visat nimic. A fost un abis negru în care m-am tot cufundat, unul obositor care aproape m-a lăsat fără aer.

-Te-a căutat.

Un licăr de speranță mi-a apărut în ochi când mi-a spus asta.

-Celălalt, a continuat.

Mi-am lăsat privirea în jos și m-am cufundat din nou în perne. Da, știam că există acel al doilea „el” care încerca cu disperare să-i ia locul și practic reușea, fizic. Îmi amesteca sentimentele, e adevărat, dar tot ce făceam era să jucăm teatru. Da, sentimentele lui erau adevărate, dar ale mele nu erau nici măcar pe jumătate.

Îl cunosc de ceva timp. Practic mă citește ca pe o carte, dar nu destul. Nu știe să deosebească realul de fals. Asta poate pentru că joc mult prea bine teatru.

-De cu nu renunți la el? E ca o jucărie.

-Nu-mi împart jucăriile, le păstrez. Nu le arunc sau le stric cum fac alți copii, i-am răspuns rece.

-Realizezi că nu vei ajunge nicăieri așa?

-Realizezi că nu aș suporta să îl văd în mâinile alteia?

-Egoisto!

Da, eram egoistă. Nici măcar nu încercam să neg asta. Era purur adevăr. De când m-a abandonat, ca pe un nimeni, nu mai eram ce am fost, poate doar o umbră care încerca să-și înece amarul cum putea. Din cauza lui mi-am practic joaca minții și tot din cauza lui m-am închis în mine, dorindu-mi doar să-l am pe el, la un moment dat, oricât de mult ar fi trebuit să aștept.

Am privit-o din nou pe Emm. Nu știam nici eu de ce îl păstram, știam doar că nu vroiam să mă lase singură. Simțeam că eram într-un fel protejată și puteam să am încredere, dar totul era o piesă de teatru de care mă țineam cu dinții pentru că nu vroiam să fiu din nou singură și să-l aștept în van pe el. Cât mai trebuia să stau pe jar?

-Vei ieși până la urmă? reluă Emm.

-Spune-i că sunt bolnavă.

I-am replicat scurt și m-am întors cu spatele la ea. Mai trebuia să rămân în acest exil pentru o perioadă, destul cât să-mi pun ordine în gânduri chiar dacă nu vedeam nicio rază de sparanță la orizont.

Dulci nimicuri III.

3. Vise

As much I’d like the past not to exist

It still does

Aseară mi s-a repetat același vis. În mod ironic, îl numeam „coșmar” la fel ca celelalte. Totul e mult prea diferit în acel loc, e unul în care aș vrea să trăiesc, să nu mă mai trezesc. Emm mă privește cu milă când mă auzea cum spun toate aceste prostii.

Stau în pat încă dezorientată de la acel vis, dar ea, ea este acolo și mă dezmiardă pentru că, într-un mod ciudat, ea știe prin ce trec. Știe ce vreau să spun și încearcă să mă îmbărbăteze. Ochii ei mă calmează, dar nu destul. În mine e un drog care nu mai poate să iasă.

-Anne, totul va fi bine. De ce nu mergi direct la el și îl săruți pur și simplu? Să știe!

Numai la auzul acelor cuvinte am sărit în sus ca arsă. Ce-i drept, mi-aș fi dorit să fac asta, undeva în adâncul sufletului meu, dar nu eram destul de puternică încât să o fac. Eram slabă.

-Emm, ești nebună!

Atât i-am putut spune. Eram dezorientată, amețită. Lacrimile vroiau să dea năvală pe obrajii mei, dar eu nu le lăsam, nu mai suportam. Mi-am băgat capul în pernă, doar să nu mai simt nimic, să mă sufoc  în acel loc moale. Îi simțeam atingerea fină pe capul meu, iar într-un final îmbrățișarea sa caldă. Îi simțeam trupul lipit de al meu. Era o sursă de forță, dar pe care nu o mai puteam primi. M-am întors și am privit-o în ochi.

-Emm, mi-e frică.

Vroiam să mai continui, dar nu am mai rezistat. Lacrimile nu au întârziat să apară. Eram atât de distrusă, dar ea continua să mă îmbărbăteze cu vorbe. Nu o mai ascultam.

Somnul mă cuprinse din nou și nu a trecut mult timp până să apară. Ochii săi albaștri au fost primii pe care i-am observat, iar după aceștia, fața a prins contur, așa cum erai, așa cum te țin minte. Te comportai ca în zilele când mă făceai să râd, când credeam că am găsit tot ce-mi trebuia. Îți păsa de tot ce se întâmpla, știu asta. Eram doar noi doi.

Când mă voi trezi, toată această lume va dispărea și tu împreună cu ea. Mă voi întoarce la realitate încercând cu greu să te înfrunt, chiar dacă tu îmi vei aminti de tot ce s-a întâmplat. Doare. Doare foarte tare când știu că nu-ți mai pasă, că ignori tot. Emm va continua să-mi spună să trec peste, să șterg totul cu buretele, dar eu nu pot. Nici dacă aș închide totul într-o cutie, nu aș putea să țin în frâu ce se află acolo. Va scăpa și mă va întrista din nou.

-De ce nu vrei să-l uiți?

M-a întrebat Emm în timp ce mă privea din partea cealaltă a camerei. Eu stăteam în continuare în pat, dar nu eram atentă la ea. M-a întrebat, dar nu i-am răspuns. A așteptat în liniște mult și bine. S-a ridicat, dar când a ajuns lângă ușă, mi-a vorbit din nou.

-Nu mai poți continua așa.

-Știu, i-am replicat. Dar Emm, nu am o soluție.

-Ba da, dar nu vrei să o găsești.

A plecat lăsându-mă în aceiași stare, aceiași poziție, în același vis care continua să mă macine. Oare nu există o cale să aduc trecutul înapoi?

Mademoiselle

Mademoiselle, tu cu ochii de un azur nebun,

Buze rece de-un roșu aprins,

Vulgar chiar,

Și cu părul perfect negru

Trimițându-mi mireasma ta dulce-amăruie

Pe sub geamul de la balcon,

Te privesc pe sub sprâncene,

Cu ochii întredeschiși.

Mademoiselle, dacă ai ști cât de elegantă stai

În fața oglinzii din dormitor,

Iar eu, micul tău nimeni,

Te admir de sub perdele,

Dar, chiar și astea stau 

Parcă să mă dea în vileag.

Mademoiselle, nu închide ochii

Sau te preface că nu mă vezi.

Știm amândoi la fel de bine,

Cât de mult te onorez

Și nu doar ca trup,

Alb de marmură

Și priviri de gheață.

Ci, ca pe o Ea, născută parcă de demult,

Uitată în lumea asta prăfuită,

Unde toți suntem pioni,

Pe tabla ta cea veche.

Să te sărut n-aș îndrăzi,

Ar fi de prost gust,

Mai josnic decât mine

Când știu că tu nu vrei mai mult

Decât să mă faci

Să joc pentru tine.

Ca de final

Dragilor, peste 2 zile trece și anul acesta. Au fost și bune și frumoase, dar și mai puțin frumoase. Am încercat să exprim tot ce se poate de-a lungul anului. Asta a fost mai mult ca un intro, sincer. Voi posta și câteva statistici pe Facebook și că tot vorbind de el, am o nouă listă de cărți citite anul acesta. Mai puține, ce-i drept, cam 30 (față de anul trecut când aveam 34), dar recuperăm. Să ne auzim și la anul!


1. Stăpânul Inelelor. Frăția Inelului - J. R.R. Tolkien
2. Pictorița din Shangai - Jennifer Cody Epstein
3. Culcă-te cu mine - Joanna Briscoe
4. Creanga de aur - Mihail Sadoveanu
5. ABC-ul fetelor bătrâne. Căsnicia, bat-o vina - Carol Clewlow
6. Tot ce-și dorește ea - Maeve Haran
7. În intimitatea secolului XIX - Ioana Pârvulescu
8. Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale - Ioana Pârvulescu
9. Scris pe trup - Jeanette Winterson
10. Sex, romance și bestselleruri - Nina Killham
11. Faust - J.W. Goethe
12. Cidul - Pierre Corneille
13. Moștenirea - Danielle Steel
14. Oedip Rege - Sofocle
15. Atigona - Sofocle
16. Critice (Eminescu și poeziile lui) - Titu Maiorescu
17. De neamul moldovenilor - Miron Costin
18. Moara cu noroc - Ioan Slavici
19. Codul bunelor maniere azi - Aurelia Mureșanu
20. Aminitiri din Junimea - C. Negruzzi
21. Act venețian - Camil Petrescu
22. Frumoasele străine - Mircea Cărtărescu
23. Darwin și după Darwin. Studii de filozofie a biologiei - Mircea Flonta
24. Divina Comedie - Dante Alighieri
25. Ceasornicarul Orb - Richard Dawkins
26. Dansatoarea de Kabuki - Sawako Ariyoshi
27. Poezii cu iz de Filocalii
28. Parfumul - Patrick Suskind
29. Stăpânul Inelelor. Cele două turnuri - J.R.R. Tolkien
30. Banchetul sau Despre Iubire - Platon


Find and like us on Facebook: https://www.facebook.com/pages/Obsessed-for-Passion/230740206949229?sk=wall

Looking Back

Azi dimineață a fost cu totul altfel. Gustul cafelei parcă se schimbase, era mai amară deși am pus multe cuburi de zahăr în ea, le-am amestecat cu eleganță ca mai apoi să privesc spuma maronie. Nu era la fel. Până și fulgii de nea care se așezau lângă geam nu-mi mai captau atenția ca altădată. Totul devenise șters.

Numai suntele duioase de pian mă mai făceau să schițez un zâmbet în colțul buzelor roșiatice. Erau ca un sedativ după lungi momente de isterie nevinovată, de depresie sumbră. Toate acele lucruri care m-au făcut să plâng nu mai aveau contur. Erau așezate precum cărțile din bibliotecă într-o cutiuță și închise cu o cheie pe care am ascuns-o. Poate că într-o zi am să vreau să mă întorc la ele pentru ca să râd, dar nu le voi mai băga în seamă. Când îmi aduc aminte unele lucruri, le privesc cu alți ochi. Așa am învățat. Să mă bucur de acele momente pentru că au fost unice în felul lor și nu am motiv să mă întristez. În fiecare zi pot descoperi ceva nou despre care nici măcar n-am învățat sau n-am știut.
Peisajul începe să se schimbe, iar aburii ademenitori ai cafelei care dansează pe suntele făcute de pian îmi invadează simțurile. Pot zâmbi din nou, de asta sunt singură. Poate că mai am un dor de care nu pot scăpa, dar asta nu înseamnă că totul se termină. Am nevoie de o picătură de optimism, nimic mai mult. Asta, și o bucată mică de ciocolată amăruie. În curând mă voi trezi din somnul acesta adânc în care am tot stat, ca să pot privi spre cer, să-l văd în adevărata lui nuanță de azuriu, ca un ochi care mă veghează mereu. Îți mulțumesc că mai făcut să cred din nou.

Sângeriu

Dar nopțile nu vor mai fi la fel,
Chiar dacă se va ridica cortina
Sau zâmbetul va reapărea într-un final.
Unii spun că totul rămâne uitat,
Într-un colț din propriul suflet.
Ei nu cred că totul rămâne acolo,
Ferecat, ascuns în întuneric.

Portretul colorat într-un roșu viu,
Acum e mai încețoșat.
Nu-i mai zăresc buzele,
Nu-i mai venerez ochii,
Nu mai văd nimic din ce a fost.
E doar o pânză murdară,
De un sângeriu puternic.
E un obiect uitat, undeva,
În adâncul sufletului,
Dar, de care îmi amintesc.

Capitolul II.

Când privesc luna, reușesc într-un fel sau altul să mă liniștesc. Chiar dacă această priveliște mă întoarce în timp, în ziua, noaptea în care s-a întâmplat acel lucru. Mereu am trăit cu vina că de fapt eu sunt cea care i-a omorât doar prin simplul fapt că ea m-a adus pe lume. Nu voi ști niciodată. Nici acum, după sute de ani nu știu cu adevărat adevărul și de ce au făcut ei asta. Oamenii sunt răi. Pur și simplu vor să distrugă lucrurile pe care nu le înțeleg, care îi depășesc. Lucru ăsta mi se pare cel mai oribil din natura lor. Chiar dacă timpul a trecut, iar ei pretind că au evoluat,  nu e nimic adevărat în asta. Au rămas oamenii grotei. Ființe umane bipede, raționale, dar care de fapt nu înțeleg nimic. Să joace teatrul pe o scenă a lor, a dramei...probabil ăsta e singurul lucru la care ei se pricep cu adevărat. Totul este un mare fals.

Ai o conduse pe May în dormitorul fetelor, cel în care ea era șefă. Obiceiul la Vamp Druids este ca în castel să existe câte patru dormitoare. Doar că, mereu exista o competiție acerbă între ei. Toți vroiau să fie primii la sfârșit de an. Era un lucru important. Dormitorul la care era Ai, supranumit și Dark Ages, era singurul care câștigase o sută de ani la rând, iar ultimele patru victorii, toate au fost ale lui Ai, lucru de care era cu adevărat mândră și nu vroia să strice ce a clădit ea și înaintașii ei. Dormitorul dușman era condus de către Guinever Laurence, o tânără franțuizoaică vampir, cu alte cuvinte, o tipă enervantă cu ifose care se credea regina supremă a lumii și toți din jurul ei nu erau altceva decât niște proști infantili lipsiți de creier și maniere.

Ajunși în dormitor, Ai chemă o vampiriță cu uniforma pe care trebuia să o poarte May, iar ea la rândul ei se întinse pe canapeaua neagră.

-Tot nu pricep. De ce am mirosul ăsta de vampir? Nu mă simt ca unul și nici nu prea arăt, îi zise May după ce se îmbrăcă.

-Chiar crezi că le știu pe toate? Uite ce e, domnișoară ”nu sunt vampir, nu mă omorâți”, nu ești vrăjitor sau altceva, ai mirosul unui vampir, n-am nici cea mai vagă idee de ce și cum. Autobuzul ăla va veni abia după ce se va încheia anul școlar deci va trebui să accepți ce ești și să te conformezi. Nu va fi atât de greu, îi replică Ai aproape mârâind.

-Bine, tu ești vampirul. Și poate mă lămurești ce e cu școala asta.

-Imediat. Gregorovici!

Vampirul rus apăru imediat lângă ele și se așeză pe o taburetă liniștit și fără niciun zgomot.

-Gregorovici îți va explica tot ce vrei. El le are cu școala asta. Deci, scuipă tot!

-Desigur, răspunse Gregorovici. Vamp Druids cunoscută în Lumea Magică drept cea mai mare și mai bună academie de vampiri a fost înfințată în anul 305 Ano Domini de către vampirul Lithius Diem care a murit la vârsta respectabilă de 1063 de ani, iar în locul său este vampirul actual, Juliene Veriti, însuși nepoata acestuia. Acadamia a fost fondată pentru a învăța vampirii cultura și tot ce este nevoie pentru a supraviețui. Da, dacă te întrebi, ei pot viețui printre oameni foarte bine dacă au fost instruiți cum se cuvinte aici. De fapt asta e și ideea. Crearea unor vampiri care să fie învățați când să atace și mai ales pe cine. Academia e împărțită în patru mari dormitoare: Dark Ages condus de  Ai, Neo Verona condus de Octavio Luno, Light condus de Guinever Laurence și Knights condus de Mia Veronky. Tradiția e simplă: doar un dormitor poate să căștige anul și asta cu ajutorul celor care viețuiesc. Acei vampiri trebuie să fie inteligenți, perfecți, să emane putere, să...

-Cred că a înțeles, îl opri Ai. În fine, ideea e că, noi am fost cei mai buni timp de o sută de ani și trebuie să continuăm tradiția.

-Sigur nu suntem în Harry Potter? întrebă May mai mult pentru amuzamnt și pentru a o tachina pe Ai care părea destul de serioasă când vorbea de tradiție.

-Nu mă face să te leg și să te trimit în jos pe Rin! i-o tăie scurt.

Privirea rece a lui Ai, o făcu pe May să înțeleagă că ironia și sarcasmul nu erau arme împotriva ei pentru că deja la poseda. În ochii ei, ea deveni o zeiță cu părul lung, negru, perfect drept. O frumusețe antică. Ai era de fapt perfecțiunea.

Uneori, când mă gândesc la faptul că sunt ceea ce sunt, nu știu dacă să plâng sau să fiu fericită. Nu am aflat nici până în acest moment răspunsul la toate întrebările mele. Parcă aș fi țintuită la pământ și obligată să văd din nou și din nou același dans al vieții, totul ca un deja-vu, nimic nou sau interesant, o poveste, o piesa de teatru jucată anapoda.

Unii pot spune că frumusețea este sinucidere, dar și clătirea privirii unui muritor. Poate de asta zeițele erau cele mai slăvite. Ele nu aveau sentimente, nu aveau de ce să-și facă griji pentru că erau perfecte. Așa apar în fața mea. Uneori am tendința să cred că sunt una dintre ele, că mă înalț la ceruri și le zâmbesc. Însă am învățat în această viață lungă că mai trebuie să ai și suflet și sentimente pe care să le împărtășești pentru a nu suferi singur o eternitate. Dar eu nu îmi mai vreau darul pentru că tot ce am avut s-a făcut pulbere la un moment dat și a trebuit să clădesc din nou acel lucru din cenușă.

-Ai, te caută cineva, interveni Samuel în dicuția celor două.

-Să vină aici.

Ai se făcu și mai comodă pe canapea întinzându-se cât era ea de lungă. Felul în care stătea o făcea să arate ca acele modele perfecționiste din reviste ca Vogue sau altele de modă. Intră urmat de Samuel un vampir care tremura de emoție, schimonosit tot la față, cu părul blond murdar răvășit. Ai îl privi indiferentă.

-Și tu ce vrei?

-Păi...păi...am...am ceva...pentru tine.

-Mai repede.

Băiatul scoase din buzunarul sacoului o hârtie mototolită pe care erau scrise tot felul de versuri. Își drese vocea, se așeză stângaci în genunchi și începu să recite de parcă Ai ar fi fost cea mai mare divinitate existentă.

-Ochii tăi albaștri schimbători ca cerul, mă fac să te iubesc în fiecare secundă ce trece din eternitate. Părul tău negru, strălucitor la lumina lunii ba chiar și în bătaia soarelui mă face să alerg cu tine lângă mare, să-ți vorbesc duios, iar apoi să-ți spun te iubesc!

Băiatul termină tușind, moment în care Ai îl analiză din cap până în picioare. Pentru ea, acest băiat nu apărea decât ca un alt fraier. Nu se obosi să se ridice, dar zâmbi după ce auzi acea declarație.

-Ești Shakespeare?

-Uhm...nu, spuse băiatul încurcat.

-Afară cu el! strigă Ai poruncitor.

-Stai! Mai am ceva! spuse băiatul cu o lucire de speranță în priviri.

-Scris de Shakespeare?

-Nu.

-Afară cu el! Acum!

Băiatul continuă să se bâlbâie după ce auzi răspunsul nemilos la declarația lui de dragoste. Samuel și cu încă un vampir din încăpere l-au scos în brânci din dormitor. În acest timp, May privi toată scena derutată. Nu știa ce să zică. Dacă să-i ia apărarea băiatului sau să o sfiedeze din nou pe Ai.

-De ce i-ai făcut asta? Ți-a scris ceva frumos.

-Nu era Shakespeare.

-Care e legătura?

-Ăsta e al 35-lea pe săptămâna asta. N-au un pic de originalitate în ei. Ultimele 25 au fost exact aceleași, numai două cuvinte schimbate. May, uite un lucru pe care trebuie să le reții pe lângă cele două reguli ale dormitorului. Nu te uita la fraieri! Sunt niste fustangii.

-Și cele două reguli?

-Nu te desparți de mine orice ar fi și respectă regulile școlii?

-Și care sunt alea?

-De unde ai vrea să știu? Chiar arăt eu a „miss știu tot”?

May o privi cu o sprânceană ridicată în completă liniște, dar singurul care o sparse a fost Gregorovici cu o tuse teatrală.

-Ar mai trebui să știu ceva? o întrebă într-un final May.

-Să vedem. Istoria ți-am zis-o, regulile și ele. Nu cred să mai existe ceva.

-Crezi?

-Nu te teme. Nu avem balauri care să te mănânce în timp ce dormi.

-De parcă voi dormiți.

Vampirii s-au uitat unii la alții cu câte o privire bleagă și au izbucnit într-un râs isteric. Ai, în special mai avea puțin și se tăvălea pe jos de râs. Într-un final se ridică, puse o mână pe umărul Mayei, dar încă râzând. Încercă cu greu să se abțină pentru a-i răspunde la afirmație.

-Jur, că voi muritorii ați devenit mult prea haioși pentru binele vostru. Voi încă mai credeți în basme! Da, suntem vampiri, dar asta nu înseamnă că ne-am oprit din făcut ce face orice om. Deci, da, dormim. E ceva perfect natural.

-Și usturoiul, crucifixul și argintul?

-Povești de adormit copii. Uite, May. Toate aceste lucruri pe care le știi despre noi nu sunt reale. Omul pur și simplu le-a inventat din motive folclorice sau cine mai știe ce. Noi, suntem reali, suntem ca niște oameni, doar mai diferiți.

-Sugeți sânge!

-Da. Mare chestie. Fugi la culcare! Ai nevoie de puțină odihnă.

-Da. Noapte bună, zise May.

-Noapte bună! rostiră toți în cor.

Lumea trăiește în minciună de la început. Oamenii au vrut să afle totul, păcătuind. Atât de ingrați îmi par câteodată. Cu toate astea, m-am obișnuit cu ei. Acum, când privesc totul în reluare, în timpul somnului, îmi vine să zâmbesc. Da, arăt ca un om, păcătuiesc ca el. Sunt doar un suflet din Iad, rătăcit în eternitate ca să-i privesc pe alții cum nu mai evoluează. Sunt pur și simplu eu...