Doar niste pustani

Mda...merg pe strada ca orice fata normala. Peste tot pe unde merg, priviri nebanuite si pline de dorinte ma urmaresc. Mah..o vedeta din cate stiu eu nu sunt, dar asa este omul. Asta mi-am explicat mai tarziu. Toti ne privim din curiozitate, dar de acum acesta curiozitate devine enervanta, sincer :)).
Daca stau pe banca cu fetele si ne uitam sa vedem lumea care trece, aud peste tot...acei batranei mici de statura care iti amintesc de bunica sau bunicul si care spun "Uite ce pustani neastamparati!". Dar totusi... sa va spun drept domnilor batranei doamnelor bunicute...si voi ati fost ca noi. Si voi ati fost in trecut niste bezmetici si niste pustani care faceau obraznicii, iar seara cand dormeati erati ca niste ingerasi. La fel suntem si noi doar ca mai evoluati. E dragut, nu-i asa? :)

Intrebari printre fum

Poti sa simti asta? Ce simt si eu?

Poti vedea ce auzi mereu?

Poti sa te uiti macar o data in ochii mei?

Sa-mi simti privirea printre ingerii tai?

Nu-ti pot da raspunsul caci nici eu nu-l stiu

Dar te pot conduce spre portul caramiziu.

Si te voi lua de mana inca o data,

Iti voi intampina privirea indurerata.

Voi incerca sa-mi astampar acel dor nebun

Si il voi alunga pe acel mic capcaun

Dintre visele noastre mici si prafuite

Si al negrelor mireseme nebanuite.

Ma uit spre apusul ploios sa vad cum pleci,

Ma rog sa te revad din nou cand te intorci,

Sa pot fi de fata cand vei varsa o lacrima

Printre acel praf rosu de arama.

Meditare în noapte

Şi probabil că noaptea e doar a doua parte a vieţii. Şi poate ca în noapte îţi întâlneşti umbra şi observi frumosul şi nu imperfecţiunea celui de alături. Aşa este şi noaptea asta. Călătoresc printre luminile stelelor şi privesc în jur atentă. De ce? De când? Oare va mai fi o urmare? Întrebările astea mă exasperează la culme. Cu un firicel de lacrimă argintie mă aşez pe malul râului şi privesc barca care se mişcă în mijlocul apei. A trecut atâta timp de atunci. Privesc pâmântul şi iau un beţişor. Cu mişcâri simple îmi scriu numele pe pământul negru. Numele meu...acel nume...Amelie. Numele ce mi-a fost hărăzit într-o noapte de ianuarie. O noapte cu lună plină şi flăcări ce se vedeau în depărtare. Flăcări ce semnalau sfârşitul razboiului...acel război câştigat de ducele ce mi-a fost tată.

Dar printre lacrimi strig: „Nu mai este nimeni!”. Înfudată în lacrimi de dor şi tristeţe datorită amintirilor ce au căzut peste sufletul meu din nou. Credeam că sunt mai puternică, dar contrariul a venit mai repede de cât mă aşteptam. Mi-am ridicat privirea îndurerată spre infinitul albastru luminat. „Universul este atât de mare!” mi-am spus. E atât de mare ca sufletul meu...un necunoscut.

Nu degeaba m-am aşezat pe malul râului. Ştiam că lacrimile îmi dor merge odată că apa râului. Tristeţea sufletului meu va naviga o dată cu susurul apei şi alţii vor afla cântecului viorii din inima mea. Dar ştiu. Spun doar prostii la o oră târzie din noapte. O oră la care toţi suntem nişte străini în noapte însă oricine m-ar vedea ar spune că sunt un simplu meditator în noapte. Am surâs amuzată în timp ce-mi ştergeam lacrimile.

M-am ridicat. Simţeam că sufletul meu întineri. Poate că e bine totuşi să stai singur pentru câteva momente. Dar, ce tot spun? Niciodată nu eşti singur. Eşti cu tine, cu o a doua tu. O „tu” care dăinuie de mult timp şi râde ca un copil când eşti trist şi îţi aduce buna dispoziţie din nou. O carte, o meditare, toate te fac să te simţi ca un meditator în noapte.

Acum probabil voi merge acasă. Voi lua o coală de hârtie şi un pix ce-ţi plăcea ţie. Ajunsă cu ele în faţă, voi începe scrisoarea ce te înfăşoară în noapte.