Dulci nimicuri I.


                                                             Ochi albaștri


Sweet nothing, perfect lies, adorable eyes. Bye, bye, Beautiful!




Sincer, nu mă așteptam să fie atât de rece într-o zi de vară. Sau poate că toate astea se întâmplă de când ai plecat și ai luat cu tine paltonul negru ce mă învăluia noaptea târziu când priveam luna plină. Ba mai mult de atât. Ai luat cu tine privirea care-mi spunea de fiecare dată că fac ceva rău, bun, anemic, ipocrit sau cum mai spuneai tu. Doar tu!
-Anne, ce vezi acum?
-Ce văd? O întrebare atât de simplă, însă atât de complexă, de confuză, încât nici eu nu-i pot găsi răspunsul. Îl văd pe el, iar și iar de parcă mi-ar urmări fiecare mișcare. Îl văd și în somn când mă dezmiardă și mă imploră să-l iert pentru toate ce s-au întâmplat. Emm, de ce totul pare atât de real când visezi? De ce simt totul de parcă n-aș dormi și de parcă aș fi trează iar și iar și iar și...iar? Adică, ai simțit vreodată să fii legată de cineva cu un fir invizibil?
Faptul că Emm are obiceiul să-mi asculte gândurile mă face să o iubesc pe zi ce trece. Nu ca o iubită, ci mai mult ca pe o soră, una căreia să-i spun tot ce am pe suflet pentru că știu, chiar de e bine sau rău, ea m-ar asculta și mi-ar da un sfat.
-De ce continui să te minți?
-Nu mă mint, privesc realitatea. Undeva, acolo, mai există speranță și nu îi pot da drumul cu una cu două. Poate tu crezi că sunt minciuni născocite de creierul meu de dimineață când nici musca n-ar zbura, dar eu continui să cred. Oricât de pesimistă sunt, la fel ca tine, am un gram de optimism și cu ajutorul lui mă trezesc mereu chinuită, dar cu speranță! Emm, nu s-a terminat, nu pricepi? Orice final are un început, iar eu fac în continuare parte din el.
-Atunci de ce nu fugi după el?
Câteodată, îmi pune cele mai neașteptate întrebări, dar pe care, ironic, eu le aștept cu sete pentru simplul fapt că nu știu ce să-i răspund. Stau să mă gândesc iar și iar, dar degeaba. Răspunsul îmi stă pe limbă, iar ea îl știe foarte bine de parcă ar fi o parte din mine. Nu reușesc să-i spun nimic pentru că lacrimile încep să-mi curgă șiroaie și mă apuc să miaun ca o pisicuță tristă. Nu mă îmbărbătează și continuă să mă privească cu ochii ei mari de culoarea chihlimbarului. Așteaptă cu aceiași răbdare de când am cunoscut-o. Într-un final, îmi șterg nasul și ochii cu o batistă, înghit în sec și încerc să scot măcar două cuvinte.
-Pentru că mi-e frică.
Nu a mai pus nici ea accentul, doar a plecat ca o felină din cameră, lăsându-mă singură pe canapea să-mi mănânc nervii până la extrem. Da, îmi era frică! De ce să nu recunosc? Oricât de puternică aș părea, nu pot să scap de sentimentul ăsta care mă macină când vine vorba de el. Dar poate nu doar de el îmi este frică, ci de primul lucru pe care îl voi vedea. Acea privire calmă. Acei ochi perfect albaștri care băteau încet spre gri, acei ochi în care mă oglindeam plină de fericire. Poate că îmi era frică, dar îmi era mult prea dor de acei ochi. Ochii mei albaștri...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu