Ochi albaștri
Sweet nothing, perfect lies, adorable eyes. Bye, bye,
Beautiful!
Sincer, nu
mă așteptam să fie atât de rece într-o zi de vară. Sau poate că toate astea se
întâmplă de când ai plecat și ai luat cu tine paltonul negru ce mă învăluia
noaptea târziu când priveam luna plină. Ba mai mult de atât. Ai luat cu tine
privirea care-mi spunea de fiecare dată că fac ceva rău, bun, anemic, ipocrit
sau cum mai spuneai tu. Doar tu!
-Anne, ce vezi
acum?
-Ce văd? O
întrebare atât de simplă, însă atât de complexă, de confuză, încât nici eu nu-i
pot găsi răspunsul. Îl văd pe el, iar și iar de parcă mi-ar urmări fiecare
mișcare. Îl văd și în somn când mă dezmiardă și mă imploră să-l iert pentru
toate ce s-au întâmplat. Emm, de ce totul pare atât de real când visezi? De ce
simt totul de parcă n-aș dormi și de parcă aș fi trează iar și iar și iar
și...iar? Adică, ai simțit vreodată să fii legată de cineva cu un fir
invizibil?
Faptul că
Emm are obiceiul să-mi asculte gândurile mă face să o iubesc pe zi ce trece. Nu
ca o iubită, ci mai mult ca pe o soră, una căreia să-i spun tot ce am pe suflet
pentru că știu, chiar de e bine sau rău, ea m-ar asculta și mi-ar da un sfat.
-De ce
continui să te minți?
-Nu mă mint,
privesc realitatea. Undeva, acolo, mai există speranță și nu îi pot da drumul
cu una cu două. Poate tu crezi că sunt minciuni născocite de creierul meu de
dimineață când nici musca n-ar zbura, dar eu continui să cred. Oricât de
pesimistă sunt, la fel ca tine, am un gram de optimism și cu ajutorul lui mă
trezesc mereu chinuită, dar cu speranță! Emm, nu s-a terminat, nu pricepi?
Orice final are un început, iar eu fac în continuare parte din el.
-Atunci de
ce nu fugi după el?
Câteodată,
îmi pune cele mai neașteptate întrebări, dar pe care, ironic, eu le aștept cu
sete pentru simplul fapt că nu știu ce să-i răspund. Stau să mă gândesc iar și
iar, dar degeaba. Răspunsul îmi stă pe limbă, iar ea îl știe foarte bine de
parcă ar fi o parte din mine. Nu reușesc să-i spun nimic pentru că lacrimile
încep să-mi curgă șiroaie și mă apuc să miaun ca o pisicuță tristă. Nu mă
îmbărbătează și continuă să mă privească cu ochii ei mari de culoarea
chihlimbarului. Așteaptă cu aceiași răbdare de când am cunoscut-o. Într-un
final, îmi șterg nasul și ochii cu o batistă, înghit în sec și încerc să scot
măcar două cuvinte.
-Pentru că
mi-e frică.
Nu a mai pus
nici ea accentul, doar a plecat ca o felină din cameră, lăsându-mă singură pe
canapea să-mi mănânc nervii până la extrem. Da, îmi era frică! De ce să nu
recunosc? Oricât de puternică aș părea, nu pot să scap de sentimentul ăsta care
mă macină când vine vorba de el. Dar poate nu doar de el îmi este frică, ci de
primul lucru pe care îl voi vedea. Acea privire calmă. Acei ochi perfect
albaștri care băteau încet spre gri, acei ochi în care mă oglindeam plină de
fericire. Poate că îmi era frică, dar îmi era mult prea dor de acei ochi. Ochii
mei albaștri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu