joi, 29 decembrie 2011

Mademoiselle

Mademoiselle, tu cu ochii de un azur nebun,
Buze rece de-un roșu aprins,
Vulgar chiar,
Și cu părul perfect negru
Trimițându-mi mireasma ta dulce-amăruie
Pe sub geamul de la balcon,
Te privesc pe sub sprâncene,
Cu ochii întredeschiși.


Mademoiselle, dacă ai ști cât de elegantă stai
În fața oglinzii din dormitor,
Iar eu, micul tău nimeni,
Te admir de sub perdele,
Dar, chiar și astea stau 
Parcă să mă dea în vileag.

Mademoiselle, nu închide ochii
Sau te preface că nu mă vezi.
Știm amândoi la fel de bine,
Cât de mult te onorez
Și nu doar ca trup,
Alb de marmură
Și priviri de gheață.
Ci, ca pe o Ea, născută parcă de demult,
Uitată în lumea asta prăfuită,
Unde toți suntem pioni,
Pe tabla ta cea veche.

Să te sărut n-aș îndrăzi,
Ar fi de prost gust,
Mai josnic decât mine
Când știu că tu nu vrei mai mult
Decât să mă faci
Să joc pentru tine.

Ca de final

Dragilor, peste 2 zile trece și anul acesta. Au fost și bune și frumoase, dar și mai puțin frumoase. Am încercat să exprim tot ce se poate de-a lungul anului. Asta a fost mai mult ca un intro, sincer. Voi posta și câteva statistici pe Facebook și că tot vorbind de el, am o nouă listă de cărți citite anul acesta. Mai puține, ce-i drept, cam 30 (față de anul trecut când aveam 34), dar recuperăm. Să ne auzim și la anul!


1. Stăpânul Inelelor. Frăția Inelului - J. R.R. Tolkien
2. Pictorița din Shangai - Jennifer Cody Epstein
3. Culcă-te cu mine - Joanna Briscoe
4. Creanga de aur - Mihail Sadoveanu
5. ABC-ul fetelor bătrâne. Căsnicia, bat-o vina - Carol Clewlow
6. Tot ce-și dorește ea - Maeve Haran
7. În intimitatea secolului XIX - Ioana Pârvulescu
8. Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale - Ioana Pârvulescu
9. Scris pe trup - Jeanette Winterson
10. Sex, romance și bestselleruri - Nina Killham
11. Faust - J.W. Goethe
12. Cidul - Pierre Corneille
13. Moștenirea - Danielle Steel
14. Oedip Rege - Sofocle
15. Atigona - Sofocle
16. Critice (Eminescu și poeziile lui) - Titu Maiorescu
17. De neamul moldovenilor - Miron Costin
18. Moara cu noroc - Ioan Slavici
19. Codul bunelor maniere azi - Aurelia Mureșanu
20. Aminitiri din Junimea - C. Negruzzi
21. Act venețian - Camil Petrescu
22. Frumoasele străine - Mircea Cărtărescu
23. Darwin și după Darwin. Studii de filozofie a biologiei - Mircea Flonta
24. Divina Comedie - Dante Alighieri
25. Ceasornicarul Orb - Richard Dawkins
26. Dansatoarea de Kabuki - Sawako Ariyoshi
27. Poezii cu iz de Filocalii
28. Parfumul - Patrick Suskind
29. Stăpânul Inelelor. Cele două turnuri - J.R.R. Tolkien
30. Banchetul sau Despre Iubire - Platon


Find and like us on Facebook: https://www.facebook.com/pages/Obsessed-for-Passion/230740206949229?sk=wall

duminică, 25 decembrie 2011

Looking Back

Azi dimineață a fost cu totul altfel. Gustul cafelei parcă se schimbase, era mai amară deși am pus multe cuburi de zahăr în ea, le-am amestecat cu eleganță ca mai apoi să privesc spuma maronie. Nu era la fel. Până și fulgii de nea care se așezau lângă geam nu-mi mai captau atenția ca altădată. Totul devenise șters.
Numai suntele duioase de pian mă mai făceau să schițez un zâmbet în colțul buzelor roșiatice. Erau ca un sedativ după lungi momente de isterie nevinovată, de depresie sumbră. Toate acele lucruri care m-au făcut să plâng nu mai aveau contur. Erau așezate precum cărțile din bibliotecă într-o cutiuță și închise cu o cheie pe care am ascuns-o. Poate că într-o zi am să vreau să mă întorc la ele pentru ca să râd, dar nu le voi mai băga în seamă. Când îmi aduc aminte unele lucruri, le privesc cu alți ochi. Așa am învățat. Să mă bucur de acele momente pentru că au fost unice în felul lor și nu am motiv să mă întristez. În fiecare zi pot descoperi ceva nou despre care nici măcar n-am învățat sau n-am știut.
Peisajul începe să se schimbe, iar aburii ademenitori ai cafelei care dansează pe suntele făcute de pian îmi invadează simțurile. Pot zâmbi din nou, de asta sunt singură. Poate că mai am un dor de care nu pot scăpa, dar asta nu înseamnă că totul se termină. Am nevoie de o picătură de optimism, nimic mai mult. Asta, și o bucată mică de ciocolată amăruie. În curând mă voi trezi din somnul acesta adânc în care am tot stat, ca să pot privi spre cer, să-l văd în adevărata lui nuanță de azuriu, ca un ochi care mă veghează mereu. Îți mulțumesc că mai făcut să cred din nou.


sâmbătă, 17 decembrie 2011

Sângeriu

Dar nopțile nu vor mai fi la fel,
Chiar dacă se va ridica cortina
Sau zâmbetul va reapărea într-un final.
Unii spun că totul rămâne uitat,
Într-un colț din propriul suflet.
Ei nu cred că totul rămâne acolo,
Ferecat, ascuns în întuneric.

Portretul colorat într-un roșu viu,
Acum e mai încețoșat.
Nu-i mai zăresc buzele,
Nu-i mai venerez ochii,
Nu mai văd nimic din ce a fost.
E doar o pânză murdară,
De un sângeriu puternic.
E un obiect uitat, undeva,
În adâncul sufletului,
Dar, de care îmi amintesc.


luni, 14 noiembrie 2011

Capitolul II.


Când privesc luna, reușesc într-un fel sau altul să mă liniștesc. Chiar dacă această priveliște mă întoarce în timp, în ziua, noaptea în care s-a întâmplat acel lucru. Mereu am trăit cu vina că de fapt eu sunt cea care i-a omorât doar prin simplul fapt că ea m-a adus pe lume. Nu voi ști niciodată. Nici acum, după sute de ani nu știu cu adevărat adevărul și de ce au făcut ei asta. Oamenii sunt răi. Pur și simplu vor să distrugă lucrurile pe care nu le înțeleg, care îi depășesc. Lucru ăsta mi se pare cel mai oribil din natura lor. Chiar dacă timpul a trecut, iar ei pretind că au evoluat,  nu e nimic adevărat în asta. Au rămas oamenii grotei. Ființe umane bipede, raționale, dar care de fapt nu înțeleg nimic. Să joace teatrul pe o scenă a lor, a dramei...probabil ăsta e singurul lucru la care ei se pricep cu adevărat. Totul este un mare fals.

Ai o conduse pe May în dormitorul fetelor, cel în care ea era șefă. Obiceiul la Vamp Druids este ca în castel să existe câte patru dormitoare. Doar că, mereu exista o competiție acerbă între ei. Toți vroiau să fie primii la sfârșit de an. Era un lucru important. Dormitorul la care era Ai, supranumit și Dark Ages, era singurul care câștigase o sută de ani la rând, iar ultimele patru victorii, toate au fost ale lui Ai, lucru de care era cu adevărat mândră și nu vroia să strice ce a clădit ea și înaintașii ei. Dormitorul dușman era condus de către Guinever Laurence, o tânără franțuizoaică vampir, cu alte cuvinte, o tipă enervantă cu ifose care se credea regina supremă a lumii și toți din jurul ei nu erau altceva decât niște proști infantili lipsiți de creier și maniere.
Ajunși în dormitor, Ai chemă o vampiriță cu uniforma pe care trebuia să o poarte May, iar ea la rândul ei se întinse pe canapeaua neagră.
-Tot nu pricep. De ce am mirosul ăsta de vampir? Nu mă simt ca unul și nici nu prea arăt, îi zise May după ce se îmbrăcă.
-Chiar crezi că le știu pe toate? Uite ce e, domnișoară ”nu sunt vampir, nu mă omorâți”, nu ești vrăjitor sau altceva, ai mirosul unui vampir, n-am nici cea mai vagă idee de ce și cum. Autobuzul ăla va veni abia după ce se va încheia anul școlar deci va trebui să accepți ce ești și să te conformezi. Nu va fi atât de greu, îi replică Ai aproape mârâind.
-Bine, tu ești vampirul. Și poate mă lămurești ce e cu școala asta.
-Imediat. Gregorovici!
Vampirul rus apăru imediat lângă ele și se așeză pe o taburetă liniștit și fără niciun zgomot.
-Gregorovici îți va explica tot ce vrei. El le are cu școala asta. Deci, scuipă tot!
-Desigur, răspunse Gregorovici. Vamp Druids cunoscută în Lumea Magică drept cea mai mare și mai bună academie de vampiri a fost înfințată în anul 305 Ano Domini de către vampirul Lithius Diem care a murit la vârsta respectabilă de 1063 de ani, iar în locul său este vampirul actual, Juliene Veriti, însuși nepoata acestuia. Acadamia a fost fondată pentru a învăța vampirii cultura și tot ce este nevoie pentru a supraviețui. Da, dacă te întrebi, ei pot viețui printre oameni foarte bine dacă au fost instruiți cum se cuvinte aici. De fapt asta e și ideea. Crearea unor vampiri care să fie învățați când să atace și mai ales pe cine. Academia e împărțită în patru mari dormitoare: Dark Ages condus de  Ai, Neo Verona condus de Octavio Luno, Light condus de Guinever Laurence și Knights condus de Mia Veronky. Tradiția e simplă: doar un dormitor poate să căștige anul și asta cu ajutorul celor care viețuiesc. Acei vampiri trebuie să fie inteligenți, perfecți, să emane putere, să...
-Cred că a înțeles, îl opri Ai. În fine, ideea e că, noi am fost cei mai buni timp de o sută de ani și trebuie să continuăm tradiția.
-Sigur nu suntem în Harry Potter? întrebă May mai mult pentru amuzamnt și pentru a o tachina pe Ai care părea destul de serioasă când vorbea de tradiție.
-Nu mă face să te leg și să te trimit în jos pe Rin! i-o tăie scurt.
Privirea rece a lui Ai, o făcu pe May să înțeleagă că ironia și sarcasmul nu erau arme împotriva ei pentru că deja la poseda. În ochii ei, ea deveni o zeiță cu părul lung, negru, perfect drept. O frumusețe antică. Ai era de fapt perfecțiunea.

Uneori, când mă gândesc la faptul că sunt ceea ce sunt, nu știu dacă să plâng sau să fiu fericită. Nu am aflat nici până în acest moment răspunsul la toate întrebările mele. Parcă aș fi țintuită la pământ și obligată să văd din nou și din nou același dans al vieții, totul ca un deja-vu, nimic nou sau interesant, o poveste, o piesa de teatru jucată anapoda.
Unii pot spune că frumusețea este sinucidere, dar și clătirea privirii unui muritor. Poate de asta zeițele erau cele mai slăvite. Ele nu aveau sentimente, nu aveau de ce să-și facă griji pentru că erau perfecte. Așa apar în fața mea. Uneori am tendința să cred că sunt una dintre ele, că mă înalț la ceruri și le zâmbesc. Însă am învățat în această viață lungă că mai trebuie să ai și suflet și sentimente pe care să le împărtășești pentru a nu suferi singur o eternitate. Dar eu nu îmi mai vreau darul pentru că tot ce am avut s-a făcut pulbere la un moment dat și a trebuit să clădesc din nou acel lucru din cenușă.

-Ai, te caută cineva, interveni Samuel în dicuția celor două.
-Să vină aici.
Ai se făcu și mai comodă pe canapea întinzându-se cât era ea de lungă. Felul în care stătea o făcea să arate ca acele modele perfecționiste din reviste ca Vogue sau altele de modă. Intră urmat de Samuel un vampir care tremura de emoție, schimonosit tot la față, cu părul blond murdar răvășit. Ai îl privi indiferentă.
-Și tu ce vrei?
-Păi...păi...am...am ceva...pentru tine.
-Mai repede.
Băiatul scoase din buzunarul sacoului o hârtie mototolită pe care erau scrise tot felul de versuri. Își drese vocea, se așeză stângaci în genunchi și începu să recite de parcă Ai ar fi fost cea mai mare divinitate existentă.
-Ochii tăi albaștri schimbători ca cerul, mă fac să te iubesc în fiecare secundă ce trece din eternitate. Părul tău negru, strălucitor la lumina lunii ba chiar și în bătaia soarelui mă face să alerg cu tine lângă mare, să-ți vorbesc duios, iar apoi să-ți spun te iubesc!
Băiatul termină tușind, moment în care Ai îl analiză din cap până în picioare. Pentru ea, acest băiat nu apărea decât ca un alt fraier. Nu se obosi să se ridice, dar zâmbi după ce auzi acea declarație.
-Ești Shakespeare?
-Uhm...nu, spuse băiatul încurcat.
-Afară cu el! strigă Ai poruncitor.
-Stai! Mai am ceva! spuse băiatul cu o lucire de speranță în priviri.
-Scris de Shakespeare?
-Nu.
-Afară cu el! Acum!
Băiatul continuă să se bâlbâie după ce auzi răspunsul nemilos la declarația lui de dragoste. Samuel și cu încă un vampir din încăpere l-au scos în brânci din dormitor. În acest timp, May privi toată scena derutată. Nu știa ce să zică. Dacă să-i ia apărarea băiatului sau să o sfiedeze din nou pe Ai.
-De ce i-ai făcut asta? Ți-a scris ceva frumos.
-Nu era Shakespeare.
-Care e legătura?
-Ăsta e al 35-lea pe săptămâna asta. N-au un pic de originalitate în ei. Ultimele 25 au fost exact aceleași, numai două cuvinte schimbate. May, uite un lucru pe care trebuie să le reții pe lângă cele două reguli ale dormitorului. Nu te uita la fraieri! Sunt niste fustangii.
-Și cele două reguli?
-Nu te desparți de mine orice ar fi și respectă regulile școlii?
-Și care sunt alea?
-De unde ai vrea să știu? Chiar arăt eu a „miss știu tot”?
May o privi cu o sprânceană ridicată în completă liniște, dar singurul care o sparse a fost Gregorovici cu o tuse teatrală.
-Ar mai trebui să știu ceva? o întrebă într-un final May.
-Să vedem. Istoria ți-am zis-o, regulile și ele. Nu cred să mai existe ceva.
-Crezi?
-Nu te teme. Nu avem balauri care să te mănânce în timp ce dormi.
-De parcă voi dormiți.
Vampirii s-au uitat unii la alții cu câte o privire bleagă și au izbucnit într-un râs isteric. Ai, în special mai avea puțin și se tăvălea pe jos de râs. Într-un final se ridică, puse o mână pe umărul Mayei, dar încă râzând. Încercă cu greu să se abțină pentru a-i răspunde la afirmație.
-Jur, că voi muritorii ați devenit mult prea haioși pentru binele vostru. Voi încă mai credeți în basme! Da, suntem vampiri, dar asta nu înseamnă că ne-am oprit din făcut ce face orice om. Deci, da, dormim. E ceva perfect natural.
-Și usturoiul, crucifixul și argintul?
-Povești de adormit copii. Uite, May. Toate aceste lucruri pe care le știi despre noi nu sunt reale. Omul pur și simplu le-a inventat din motive folclorice sau cine mai știe ce. Noi, suntem reali, suntem ca niște oameni, doar mai diferiți.
-Sugeți sânge!
-Da. Mare chestie. Fugi la culcare! Ai nevoie de puțină odihnă.
-Da. Noapte bună, zise May.
-Noapte bună! rostiră toți în cor.

Lumea trăiește în minciună de la început. Oamenii au vrut să afle totul, păcătuind. Atât de ingrați îmi par câteodată. Cu toate astea, m-am obișnuit cu ei. Acum, când privesc totul în reluare, în timpul somnului, îmi vine să zâmbesc. Da, arăt ca un om, păcătuiesc ca el. Sunt doar un suflet din Iad, rătăcit în eternitate ca să-i privesc pe alții cum nu mai evoluează. Sunt pur și simplu eu...

marți, 1 noiembrie 2011

Capitolul I.


Dacă cineva s-a născut pentru ceva anume, atunci trebuie să facă ceea ce trebuie să…facă. Dar dacă te-ai născut şi nu respecţi regulile jocului? Poţi să te arzi sau poţi să câştigi. Dacă m-ar auzi cineva filozofând în halul ăsta probabil ar zice că sunt o persoană nebună, care nu ştie ce e cu ea. Ei bine, aici ar greşi. Ştiu mai multe decât oricine, dar mai important este că eu nu sunt o persoană. Nici nu am fost vreodată. Ce sunt de fapt? Acea fiinţă cu pielea albă, rece ca marmura, cu o frumuseţe exotică…sunt un vampir. Şi mă simt mândră de asta! Dar pentru alte detalii, voi încerca să mai stau la taclale. Mă numesc, după cum spune şi în buletin, Ai Nagazaki, am atins vârsta superbă de 953 de ani, mă trag dintr-un clan foarte puternic din Japonia (la asta voi reveni probabil cu altă ocazie) şi în prezent îmi fac bagajele pentru a continua studiile la şcoala de vampiri, Vamp Druids. N-am vrut niciodată să fac asta, dar cum acasă nu prea am ce face şi având în vedere că vampirii au devenit mai mult un mit, bunica a hotărât să am şi eu o viaţă oarecum normală printre semenii mei. Sunt în anul V, am uitat să spun. Dar povestea mea nici măcar nu începe aici. Şi mai presus de toate, povestea nu începe cu mine…

Razele soarelui scăpărau printre crengi. Era o nouă dimineaţă într-un cartier liniştit din Londra până când un ţipăt asurzitor se auzi venind dintr-o casă ca oricare alta. Asta era cel mai interesant în cartierele din Londra. Toate casele arătau la fel indiferent dacă puneai în grădina din faţă un brad sau luminiţe de Crăciun care mai de care…aceleaşi case lipite una de alta cu acoperiş roşu, ferestre mici prin care vecinii curioşi îi observau pe copii neastâmpăraţi din stradă. Dar nu asta e problema principală. Revenind la ţipăt. Venea din partea unei brunete care căuta disperată prin cameră o brăţară probabil pierdută. Dar având în vedere că nici ea nu ştia ce-i cu ea, dădea în continuare vina pe ghinion.
-Amshel!
Se auzi din nou ţipătul. Cel cu numele de Amshel urcă până în camera fetei şi o privi cu o sprânceană ridicată puţin surprins de comportamentul fetei.
-Am pierdut-o!
-Ce chestie. Credeam că e la masculin “capul”, dar văd că îl ai încă pe umeri.
-Taci, idiotule! Brăţara! Am pierdut-o.
Amshel se uită prin cameră şi observă că bagajul era pregătit la fel şi cea din faţa lui aşa că, o înşfăcă pe brunetă de umeri, luă şi geamantanul şi o scoase cu grijă pe uşă. Bine, mai mult împinsă, dar important era că într-un fel sau altul o putea scoate de acolo.
-Dar…dar…am nevoie de ea! Dacă mă atacă un vârcolac sau cine ştie ce altceva? Amshel, te rog!
Desigur că ea nu credea în chestii ce păreau mai mult un mit. Adică vârcolacii şi vampirii erau pentru ea mai mult personaje din basme pentru adormit copii. Răspunsul lui Amshel veni mai mult cu scoaterea ei pe uşa şi aruncându-i şi bagajul.
-Distracţie plăcută la noua şcoală, surioară!
Şi îi trânti uşa în nas imediat când ea făcu un pas să-l împiedice. Rezultatul a fost mai mult o serie bună de înjurături care nu ar putea fi descrise sau măcar spuse. Deci cine este această fiinţă plângăcioasă? Sora lui Amshel, este adevărat, pe nume May, o fiinţă umană ca oricare alta: crizată, plângăcioasă, orgolioasă, care habar nu are ce o aşteaptă la colţul străzii. După cum spuneam, nervoasă, îşi ia geamantanul şi se îndreaptă spre parcarea unde erau autobuzele. Intră în primul, se aşează în spate de tot cu geamantanul lângă ea, îşi pune căştile în urechi, dă drumul la muzică şi…atât. Între timp, autobozul porneşte doar cu ea. Nici nu începe bine să se mişte că adoarme neştiind ce o aşteaptă cu adevărat la capătul drumului.

Se spune că lumea nu şi-a pierdut cu adevărat magia. Esenţa încă a rămas ascunsă de ochii oamenilor. Bunica îmi zicea mereu să am grijă de propria persoană şi să nu mă las influenţată de alţii pentru a nu sfârşi la fel ca părinţii mei. Ce-i drept, nu pot uita acea zi. Eram un vampir nou-născut, dar am avut parte de o durere ce nu ar putea fi explicată, iar faptul că trăiesc de atâta timp şi voi mai trăi încă o eternitate, mă înfioară într-un fel. Câteodată îmi doresc să devin om ca să pot suferi şi muri, să pot plânge şi râde la fe ca orice fiinţă umană. Bunica crede că devin slabă, dar nu e aşa. Ştiu sigur că nu e aşa…

Autobuzul trecu printr-un portal albastru de lângă marginea pădurii cu câteva minute înainte ca May să se trezească şi ajunse lângă un drum pietruit. Doar că în acel loc nu era zi, era târziu în amiază, aproape de amurg, iar timpul părea să stea în loc. May se trezi, ieşi fără să bage în seamă nimic, dar când păşi pe mica străduţă şi simţi briza proaspătă, atunci se opri şi căscă ochii uimită. Locul în care trebuia să ajungă nu arăta aşa, era sigură de asta. Se întoarse să-l întrebe pe şofer, dar dispăruse cu tot cu autobuz. Nu era posibil ca ea să greşească drumul, de asta era sigură. Mai merse puţin şi văzu o pancardă mare pusă lângă stradă.

Bun venit la Vamp Druids, liceu pentru vampiri.
Dacă eşti om, mai bine ai fugi cât te ţin picioarele!

-Bine…asta e un fel de glumă sau ce?
May nu numai că era speriată până în măduva oaselor din cauza textului de pe pancardă, ci din cauza faptului că era om şi dacă ar fi întâlnit un vampir în cale, ar fi ştiut că ăla e sfârşitul ei.
-Poate va veni din nou autobuzul.
O gândire pozitivă din partea ei, ce-i drept, dar care se dovedeşte mai mult falsă. Autobutzele magice ca cel care a adus-o merg doar o dată pe an, deci May putea să aştepte mult şi bine că nu va apărea nimic. Ci va apărea un “cineva”. Auzi în spatele ei un foşnet de frunze. Nu, acela nu era vântul sau o veveriţă inofensivă. Mai merse puţin şi dintr-un tufiş îi apăru în cale doi băieţi: unul masiv, cu aer rusesc, blond şi unul brunet, puţin mai slab, înalt, dar destul de atrăgător. De fapt ce spun? Amândoi erau de o frumuseţe nebună.
-Ce s-a întâmplat?
Se auzi o voce melodioasă din spatele lor. Atunci îşi face apariţia un al treilea personaj, o fată, înaltă, brunetă, cu părul lung, lins, lăsat pe spate, cu o figură exotică, asiatică. Privirea ei ademenitoare probabil l-ar fi făcut chiar şi pe cel mai puternic om să cadă în patru labe în faţa ei. Băieţii purtau o uniformă neagră, simplă, iar fata o uniformă de un vişiniu închis cu cămaşă albă pe sub sacou. May numai când îi văzu, realiză că erau vampiri şi căzu în genunchi.
-Vă rog, nu mă omorâţi! Fac orice, lăsa-ţi-mă să trăiesc!
Cei trei vampiri s-au uitat unii la alţii întrebători, după care au început să râdă extrem de amuzaţi de situaţie. Fata se aproprie de May şi o ridică în câteva secunde.
-Eşti foarte amuzată. Ce motiv am avea să te omorâm?
În acel moment, May credea pur şi simplu că îşi bate joc de ea.
-Pentru că…sunt om?
Un nou val de râs veni din partea vampirilor.
-Ce glumeaţă eşti!
-Nu glumesc! Sunt om!
-Te rog. Miroşi a vampir de la o poştă. Şi…se simte un miros de om, dar probabil e de la cel pe care l-ai ucis. Nu-i nimic, te înţelegem. Haide, nu mai sta aici.
-Dar…dar trebuie să fie o neînţelegere…
-Cum te cheamă?
-M-May.
-Eu sunt Ai, încântată. Ei sunt Gregorovici şi Samuel.

Lumea se învârte în jurul prostiei, iar prostia în sine se învârte în jurul nebuniei, ca mai apoi nebunia să pice din cer asupra lumii. Faptul că filozofez e doar un lucru minor din momentul când am întâlnit-o pe May. Nu era om, dar parcă nici vampir deşi mirosea din amândouă fiinţe. Ştiu că şi ea era dezorientată, la fel ca mine. Am preferat să ascund acest lucru, la fel cum am mascat multe lucruri din viaţa mea lungă. Cel puţin unele chestii nu trebuie să fie aflate. Ele trebuie să rămână ascunse undeva în colţul minţii. Dar în timp ce o priveam mi se făcea milă de ea. Un lucru am învăţat în această şcoală, academie sau ce o fi ea de fapt şi de drept: nu ai voie să mori, în schimb trebuie să anunţi victima să o facă în modul cel mai elegant posibil. Mi se pare o prostie. Şi probabil şi ea va gândi la fel…

-Trebuie să mă înţelegi! Sunt om!
May încerca să explice de un sfert de oră cum a ajuns şi de ce trebuie să plece. Vampirii o credeau nebună, toţi înafară de Ai. În ciuda ripostărilor, au ajuns în faţa liceului. Pardon. Castelului în stil gotic, negru din vârful turnului şi până jos la temelii.
-Drept cine ne ei? Harry Potter şi prietenii? o întrebă Ai într-un final când nu mai suportă să audă toate vaietele şi explicaţiile.
-Păi, e chiar acolo, zise May arătând în spatele lui Ai.
-Da, sigur –după o pauză de câteva secunde – Ce?
Ai se întoarse în direcţia indicată de May şi îi văzu la drept vorbind pe Harry Potter şi pe Ron Wesley. Dar nici măcar eu nu ştiu ce caută ei în povestea asta. În schimb, Ai se enervă.
-Bin, bine. Luaţi-vă naibii măturile şi zburaţi de aici! Hai, mai repede că nu suntem la gară! Tipii ăştia mereu greşesc povestea, le spuse Ai celor doi vampiri.
May era încâ derutată. Se ciupi de mână doar cu speranţa că visa şi că nu era nebună. Până şi Amshel ar fi râs de un asemenea lucru. Ai o luă de mână şi intră cu forţa în castel cu direcţia…probabil spre cabinetul directorului. De fapt, directoarei. O vampiriţă în vârstă de o mie şi ceva de ani, dar foarte atrăgătoare. Cu părul lung, roşcat şi ochii albaşti, ai fi zis că era o zână bună dintr-un basm.
-Da, trebuia să vină un elev astăzi. Nu văd nicio May şi mai cum?
-Wonderic. May Wonderic, răspunse speriată fata.
În timpul ăsta, ea îşi imagina acel vampir probabil la fel de aiurit care încurcă autobuzul şi ajunse la şcoala la care în mod normal ea ar fi trebuit să fie. Imagini horror îi apăreau în creier cum acesta ardea liceul şi mânca oamenii. Dădu din cap pentru a-şi alunga acele imagini din minte.
-Deci ce facem cu ea? o întrebă Ai pe directoare.
-Având în vedere că autobuzul magic vine doar o dată pe an, o vom păstra.
-Dar nu sunt vampir! se răsti May.
-Dar arăţi şi miroşi ca unul. Ai, instruieşte-o tu cum ştii mai bine. Sunteţi liberi.
Ai făcu o reverenţă, o luă pe May de umeri şi ieşi pe coridor urmată de ceilalţi doi vampiri.

În mod normal, nu prea ştiu ce înseamnă o prietenie adevărată mai ales cu una ca ea care nici măcar nu ştiu ce e. Dar, asta contează probabil mai puţin în momentul de faţă. Cea mai bună prietenă a mea, de suferinţă chiar, nu este un vampir după cum mulţi s-ar aştepta. Este o fiinţă dulce, plăpândă, un semi-demon mai exact. Norocul ei că eu sunt alergică la asemenea creaturi. Sângele lor, la propriu vorbind e mai oribil decât cel al vârcolacilor care nu sunt mai mult decât nişte câini enervanţi. Numele ei este Selene, dar spre deosebire de mine, ea învaţă într-un liceu de oameni. Ne mai vedem prin intermediul oglinzilor în special prin cea din camera mea. Dar de fapt pe noi două ne leagă ceva mai mult decât special. Ne-am apărat şi ne-am ajutat în momente grele când orice fiinţă magică ne-ar fi întors spatele din pură mitocănie sau doar din cauza fricii pe care eu una am alungat-o de mult. Şi asta numai din cauza ei…Selene.

Vamp Druids Saga - I. Don't Forget to Die!






Nimeni nu mai crede în magie, în noi, în ei, în tot ce este ireal, imaginar, parctic uitat, un adevarat mit. Pot spune că mi-e milă de acești oameni. Îi compătimesc. Am supraviețuit până acum și am privit cum totul se stinge în această lume. Stăm ascunși, arătăm ca ei, zâmbim ca un om normal, dar suntem diferiți. Eu sunt diferită. Nu, nimeni nu a spus că tot ce e ireal e și malefic. Doar le place să dramatizeze.
Ea a văzut adevărul cu ochii ei și poate de asta sunt mulțumită. Nu m-a abandonat și a continuat să creadă. Poate că în ochii ei par perfectă, dar nu e așa. Sunt doar eu, așa cum am fost cunoscută, mai mult sau mai puțin. Mulțumesc că ai avut încredere în mine.

duminică, 23 octombrie 2011

Ca de final pentru un alt inceput

Subiectul asta e mai mult despre nimic, sincer. De fapt, ca sa-i gasesc o utilitate, il voi adresa cititorilor si mai ales celor care au avut rabdarea de a citi toata "povestea-bazaconie" pentru simplul fapt ca sa-si zica o mica mini parere. Asta cel putin pana cand scot ceva proaspat din cuptor.

Have a nice day, my precious ones! :)

joi, 20 octombrie 2011

Capitolul XVI. - Final Chapter


Zilele treceau din ce în ce mai repede, iar ziua decisivă sosi. Era acea zi în care Anne ieșea din colivia sa de aur pentru a intra într-una nouă, departe. Ziua în care se va îndepărta de fiecare perete de amintiri care o țintuia la pământ, o făcea vulnerabilă. Stătea în sala de așteptare a aeroportului, cu inima parcă sărindu-i din piept, atât de tare bătea. Era mult prea agitată. O grămadă de sentimente îi invadau mintea, o doborau, era confuză până peste limită. Chiar dacă îi erau alături Cesar și Maya, ceva nu era bine. Ceva lipsea, dar nu numai fizic, dar chiar spiritual. Schimbarea pe care urma să o facă, nu o lăsa să respire. Totul o sufoca.
-Anne, ești bine? o întrebă Cesar.
Anne își ridică privirea goală. Nu știa ce să-i răspundă. Iar dacă o făcea, nu vroia să scoată o perlă cât era ea de mare. Îi era prea frică.
-Sunt bine sau cel puțin încerc, răspunse ea mecanic.
-Anne, știu prin ce perioadă treci, continuă Cesar. Știu ce simți. Eu, cel puțin, voi fi cu adevărat singur fără tine. Tocmai de asta, nu vreau să uiți de unde pleci.
Scoase cu grijă o cutiuță îmbrăcată într-un material catifelat de un roșu vulcanic, dintr-un buzunar al paltonului. O deschise cu grijă, dar și cu eleganță în același timp, lăsând să iasă la iveală acel inel cu piatră neagră, împodobit cu firicele aurii. Îl luă cu grijă din cutie și i-l așeză pe deget în timp ce Anne privea toată acea scenă ca ruptă dintr-un film. Deschise gura să zică ceva, dar Cesar i-o luă înainte.
-A fost al bunicii tale. Mama ta l-a avut, dar l-a dus departe pentru a nu-l avea tu. Nu erai pregătită. De fapt, ea mereu credea asta, dar ea nu a stat lângă tine în tot acest timp ca mine, ca să te vadă cum te ridici. Nu a văzut maturitatea din ochii tăi. Inelul acesta este moștenirea ta.
Anne îl privea uimită, încă neștiind ce să zică sau cum să reacționeze. Totul a fost prea subit.
-Mulțumesc, Cesar.
Izbucni fără să vrea în lacrimi. Nu știa cum avea să se descurce fără el într-o lume nouă, în acea junglă. Cesar o luă în brațe, dar ea nu mai putut stăpâni. Când era în brațele lui, se simțea eliberată de tot. Avea dreptate. Părinții nu i-au fost alături când avea cea mai mare nevoie de ei. Doar Cesar a fost. A plâns și râs alături de ea cum nimeni altcineva nu o mai făcuse. Poate doar cu excepția lui Silver care nu era aici, alături de ea. Deși momentul era unul cu adevărat special, o voce de femeie se auzi de undeva de la un interfon.
-Îmbarcarea pentru traseul Paris-Londra, la poarta 12.
Anne își șterse lacrimile cu mânecile paltonului, încă suspinând. Îi privi pe Cesar și pe Maya pentru ultima dată și se ridică, iar ei i-au urmat exemplul. Câteva îmbrățișări nu puteau vindeca durerea pe care o aveau toți în suflet.
-Totul va fi bine, Anne!
Cesar încerca cu greu să o îmbărbăteze, dar fără un rezultat satisfăcător. Într-un final, Anne dădu din cap în semn afirmativ și încercă să schițeze un zâmbet.
-Promiteți că veți veni să mă vizitați?
-Deisgur, au răspuns amândoi în cor.
Acele ultime cuvinte, au însemnat să-și ia rămas bun de la Anne. O priveau cum se îndepărta încet, mai mult, din ce în ce mai mult până a fost pierdută în mulțime. Cu toate astea, ei s-au îndreptat spre geamul cât peretele de unde puteau vedea cum decoleaza avionul care o avea pe Anne înăuntru. Momentul veni peste câteva minute. Priveau neîndemânatici cum ia zbura undeva departe.
-Ce ne vom face fără ea? sparse Maya liniștea.
-Vom supraviețui într-un fel sau altul.
-Și Silver?
-El...nu știu.

Avionul ateriză pe aeroportul din Londr. Nu era una din cele mai frumoase zile. Era una mohorâtă, ploioasă, o zi tipică londoneză, una cu care Anne nu era obișnuită. Ajunsă într-o altă sală de așteptare, mai goală decât cea din Paris, își întâlni părinții care au hotărât după tot acel timp să o ia din nou sub aripa lor, deși ea nu vroia. Amândoi au întâmpinat-o cu brațele deschide, un joc de teatru dramatizat de doi actori nepricepuți care nu știau să-și exprime sentimentele și așa inexitente. Anne hotărâ să lea joace jocul și le afișă câte un zâmbet fals, dar nimic mai mult.
Urmă o tură a orașului cu mașina familiei. Anne arunca câte o privirea pe geam, dar nu vedea nimic care să o atragă. I se părea totul șters, în ceață. Era cu adevărat într-o junglă din care nu putea scăpa. Numai gândul că avea să stea cu părinții ei sub același acoperiș o făcea să zbiere. Își înăbușea lacrimile de nervi cu ultimele puteri până când ajunse în cameră. Chiar și cina de care avu parte i să părea fără gust, lipicioase, demnă de aruncat la gunoi. Iar ei continuau să vorbească.
-Anne, vrem să știm dacă ai vreo pretenție la liceul pe care îl vrei. Va fi tot de artă, așa cum îți place ție, îi explică mama sa.
-Nu, nu contează.
Ce mai conta liceul atâta timp cât ea exista în acel loc. Timpul se oprise pentru ea. Ajunsă în camera sa, se hotărî să facă un duș rapid. Apa caldă îi încălzea fiecare părticiă, ca mai apoi cea rece să o răcorească. Firicelele de apă îi curgeau încet pe spate trasând linii transparente. Se privi în oglindă, dar nu văzu decât un corp, nimic mai mult. Nu știa dacă avea să mai zâmbească mult timp de acum încolo. Se simțea chinuită.
Intrând în cameră, observa micuțul inel pe care îl lăsă pe măsuță. Strălucea la lumina becului într-un mod în care parcă vroia să-ți dea speranță. Îl privi cu grijă și realiză că nu avea de ce să rămână în acel hal de acum încolo. În fond, asta învăță de la Cesar: să fie puternică orice s-ar întâmpla. Câteodată avem nevoie doar de un impuls pentru a merge mai departe.
Ziua următoare veni destul de repede și o găsi pe Anne dormind pe podea. Soarele intră pe fereastră și își lăsă razele să o dezmierde în ciuda faptului că ea nu vroia să se trezească.
-Te urăsc!
Zise ea mai mult printre dinți. Se ridică ciufulită, răvășită, ca vai de capul ei, un lucru atât de tipic. Privindu-se în oglindă, făcu ochii mari și începu să râdă de ea înșiși. Nu pentru că arăta amuzant ci pentru că se vedea așa cum era acum mult timp. Înainte de maturizare. Acele zile în care sărea de colo-colo, amețită, creativă, dar totuși, în felul său, unică. Alese din dulap o pereche de pantaloni negri din latex, un tricou larg de un galben pal, îl asortă cu câteva accesorii, își luă converșii negri, geaca de piele, geanta, se privi în oglindă încă o dată și gata. Cu părul încă ușor ciufulit, arăta ca o ștrengăriță care începea prima ei zi de școală. Dar ea nu vroia numai asta. Vroia să iasă în evidență, să se știe cine e nou în oraș. Coborând în bucătărie, realiză că din nou, că părinții ei nu erau acolo.
-Sunt plecați la birou. Mi-au lăsat indicațiile scrise, îi explică menajera.
Anne luă mulțumind acea bucată de hârtie pe care erau mâzgâlite o adresă și alte indicii folositoare pentru ea. Preferă să nu mănânce și luă un măr verde din coș știind că îl va ronțăi pe stradă, așa cum avea obiceiul. Se trezi plină de viață chiar dacă sitiuația nu era tocmai pe placul ei. Ajunsă la stație, așteptă cuminte autobuzul care urma să o ducă la noua ei școală. Nu știa ce ar fi trebuit să simtă exact. Frică? Extaz? Prefera să nu se mai gândească pentru că o făcea degeaba mai mult.
Autobuzul se opri chiar în fața liceului, o clădire cu totul diferită față de cea la care mergea în Paris. Stilul modern, dar foarte artistic o făcu să se gândească puțin. Poate nu era chiar atât de rău precum credea.
-Arată-mi ce ai!
Zise încet, doar pentru ea, mai mult să se încurajeze. Elevii care mișunau prin curte și în interiorul liceului o priveau cu uimire, gelozie, dar nimeni nu se apropria de ea pentru a o cunoaște. Erau închiși. Nu era cea mai plăcută impresie pe care i-au lăsat-o Annei. Cu toate astea, se descurcă singură în căutarea clasei și a orarului de care avea nevoie. Totuși, în continuare, acel loc i se părea de gheață oricît de frumos ar fi. Cinism peste cinism, ignoranță amestecată cu nepăsare. Nu-i plăcea. Până și profesorii i se păreau niște misogini care repetau ca papagalii câteva fraze expirate, uzate. Orele care îi plăceau atât de mult la Paris, acum o plictiseau până la exasperare. Își dorea să se termine cât mai repede.
Când auzi ultimul sunet din acea zi al clopoțelului, mai mult zbură din clasă. Era sufocată de acel aer, de acele persoane. Nu suporta gândul că a doua zi o va lua de la capăt. Ba mai mult, o infiora. Se sperie și când își auzi telefonul. Se bucură atât de tare când văzu că Cesar era cel care o suna încât aproape sări în sus de fericire.
-Cesar! În sfârșit!
-Micuța mea, Anne! Cum a fost prima ta zi de școală acolo?
-Cesar, e groaznic, începu ea să vorbească în franceză. Locul ăsta e plin de oameni-roboței, fără personalitate și plictisitori de nu mai am aer. Nu-mi place!
-Gata, calmează-te. Va fi bine, vei vedea.
-Dar, nu pricepi. Nu vreau să devin ștearsă ca ei!
-Te înțeleg, încercă el să-o liniștească.
-Ba nu! Nu ești aici să vezi cu ochii tăi ce văd eu. Nu o să rezist. În ore simțea cum se probușesc pereții peste mine.
-Te-ai calmat?
-Nu! Mi-e dor de tine, de Paris, de...
Ultimul cuvânt îl înghiți în sec, dar nu de frică ci de o uimire de care nu mai avu parte până în acel moment.
-Anne? Anne? Mai ești acolo?
Se simțea panica din glasul lui Cesar, dar ea nu băgă în seamă acel detaliu. Se opri în loc, în poarta școlii, ca într-un deja-vu. Era acolo, în toată frumusețea sa, sprijinit de un Jaguar negru, tiupic londonez, într-un costum maro în carouri, elegant, cu eșarfă. O privea zâmbind de parcă ar fi văzut cea mai frumoasă bijuterie, lumea lui mică. Anne nu se mai putut abține și-i sări în brațe strigându-i numele cât să-l audă și Cesar, care aștepta la capătul celălalt al telefonului.
-Silver!
Ajuns în brațele lui, se simți protejată. Parfumul lui, dulce-acrișor o învălui într-o clipă, iar privirea lui o încălzi. Ce urmă a fost un simplu sărut, totuși pofticios, pe care ea și-l dorea. După atâta timp, înțelese cine o iubea, dar nu vroia să admită. El era singurul cu care putea fi.
-Cum...
-Șșșt.
O opri să mai zică ceva cu un alt sărut. Nu vroia să o audă. Vroia să o simtă, să o vadă, să o admire. Avea nevoie de ea ca de aer, iar în Paris se sufoca.
-Micuța mea Anne, nu te-am părăsit și nu o voi face.
O strânse la piept fără alte cuvinte. Un aer rece trecu pe lângă ei aducând și sunetul unui vals lent în timp ce soarele se pregătea să fugă de pe cer. Nimeni nu mai crede în dragoste adevărată. Nimeni nu mai crede că poate fi o Ileana Cosânzeana sau un Făt-Frumos. Au uitat de parcă nici n-ar fie existat. Toți, mai puțin ei.





Chiar dacă ar fi însemnat despărţire, singurătate, tristeţe, iubirea îşi merită fiecare bănuţ din preţul ei. – Paulo Coelho