Capitolul I.

Dacă cineva s-a născut pentru ceva anume, atunci trebuie să facă ceea ce trebuie să…facă. Dar dacă te-ai născut şi nu respecţi regulile jocului? Poţi să te arzi sau poţi să câştigi. Dacă m-ar auzi cineva filozofând în halul ăsta probabil ar zice că sunt o persoană nebună, care nu ştie ce e cu ea. Ei bine, aici ar greşi. Ştiu mai multe decât oricine, dar mai important este că eu nu sunt o persoană. Nici nu am fost vreodată. Ce sunt de fapt? Acea fiinţă cu pielea albă, rece ca marmura, cu o frumuseţe exotică…sunt un vampir. Şi mă simt mândră de asta! Dar pentru alte detalii, voi încerca să mai stau la taclale. Mă numesc, după cum spune şi în buletin, Ai Nagazaki, am atins vârsta superbă de 953 de ani, mă trag dintr-un clan foarte puternic din Japonia (la asta voi reveni probabil cu altă ocazie) şi în prezent îmi fac bagajele pentru a continua studiile la şcoala de vampiri, Vamp Druids. N-am vrut niciodată să fac asta, dar cum acasă nu prea am ce face şi având în vedere că vampirii au devenit mai mult un mit, bunica a hotărât să am şi eu o viaţă oarecum normală printre semenii mei. Sunt în anul V, am uitat să spun. Dar povestea mea nici măcar nu începe aici. Şi mai presus de toate, povestea nu începe cu mine…

Razele soarelui scăpărau printre crengi. Era o nouă dimineaţă într-un cartier liniştit din Londra până când un ţipăt asurzitor se auzi venind dintr-o casă ca oricare alta. Asta era cel mai interesant în cartierele din Londra. Toate casele arătau la fel indiferent dacă puneai în grădina din faţă un brad sau luminiţe de Crăciun care mai de care…aceleaşi case lipite una de alta cu acoperiş roşu, ferestre mici prin care vecinii curioşi îi observau pe copii neastâmpăraţi din stradă. Dar nu asta e problema principală. Revenind la ţipăt. Venea din partea unei brunete care căuta disperată prin cameră o brăţară probabil pierdută. Dar având în vedere că nici ea nu ştia ce-i cu ea, dădea în continuare vina pe ghinion.

-Amshel!

Se auzi din nou ţipătul. Cel cu numele de Amshel urcă până în camera fetei şi o privi cu o sprânceană ridicată puţin surprins de comportamentul fetei.

-Am pierdut-o!

-Ce chestie. Credeam că e la masculin “capul”, dar văd că îl ai încă pe umeri.

-Taci, idiotule! Brăţara! Am pierdut-o.

Amshel se uită prin cameră şi observă că bagajul era pregătit la fel şi cea din faţa lui aşa că, o înşfăcă pe brunetă de umeri, luă şi geamantanul şi o scoase cu grijă pe uşă. Bine, mai mult împinsă, dar important era că într-un fel sau altul o putea scoate de acolo.

-Dar…dar…am nevoie de ea! Dacă mă atacă un vârcolac sau cine ştie ce altceva? Amshel, te rog!

Desigur că ea nu credea în chestii ce păreau mai mult un mit. Adică vârcolacii şi vampirii erau pentru ea mai mult personaje din basme pentru adormit copii. Răspunsul lui Amshel veni mai mult cu scoaterea ei pe uşa şi aruncându-i şi bagajul.

-Distracţie plăcută la noua şcoală, surioară!

Şi îi trânti uşa în nas imediat când ea făcu un pas să-l împiedice. Rezultatul a fost mai mult o serie bună de înjurături care nu ar putea fi descrise sau măcar spuse. Deci cine este această fiinţă plângăcioasă? Sora lui Amshel, este adevărat, pe nume May, o fiinţă umană ca oricare alta: crizată, plângăcioasă, orgolioasă, care habar nu are ce o aşteaptă la colţul străzii. După cum spuneam, nervoasă, îşi ia geamantanul şi se îndreaptă spre parcarea unde erau autobuzele. Intră în primul, se aşează în spate de tot cu geamantanul lângă ea, îşi pune căştile în urechi, dă drumul la muzică şi…atât. Între timp, autobozul porneşte doar cu ea. Nici nu începe bine să se mişte că adoarme neştiind ce o aşteaptă cu adevărat la capătul drumului.

Se spune că lumea nu şi-a pierdut cu adevărat magia. Esenţa încă a rămas ascunsă de ochii oamenilor. Bunica îmi zicea mereu să am grijă de propria persoană şi să nu mă las influenţată de alţii pentru a nu sfârşi la fel ca părinţii mei. Ce-i drept, nu pot uita acea zi. Eram un vampir nou-născut, dar am avut parte de o durere ce nu ar putea fi explicată, iar faptul că trăiesc de atâta timp şi voi mai trăi încă o eternitate, mă înfioară într-un fel. Câteodată îmi doresc să devin om ca să pot suferi şi muri, să pot plânge şi râde la fe ca orice fiinţă umană. Bunica crede că devin slabă, dar nu e aşa. Ştiu sigur că nu e aşa…

Autobuzul trecu printr-un portal albastru de lângă marginea pădurii cu câteva minute înainte ca May să se trezească şi ajunse lângă un drum pietruit. Doar că în acel loc nu era zi, era târziu în amiază, aproape de amurg, iar timpul părea să stea în loc. May se trezi, ieşi fără să bage în seamă nimic, dar când păşi pe mica străduţă şi simţi briza proaspătă, atunci se opri şi căscă ochii uimită. Locul în care trebuia să ajungă nu arăta aşa, era sigură de asta. Se întoarse să-l întrebe pe şofer, dar dispăruse cu tot cu autobuz. Nu era posibil ca ea să greşească drumul, de asta era sigură. Mai merse puţin şi văzu o pancardă mare pusă lângă stradă.

Bun venit la Vamp Druids, liceu pentru vampiri.

Dacă eşti om, mai bine ai fugi cât te ţin picioarele!

-Bine…asta e un fel de glumă sau ce?

May nu numai că era speriată până în măduva oaselor din cauza textului de pe pancardă, ci din cauza faptului că era om şi dacă ar fi întâlnit un vampir în cale, ar fi ştiut că ăla e sfârşitul ei.

-Poate va veni din nou autobuzul.

O gândire pozitivă din partea ei, ce-i drept, dar care se dovedeşte mai mult falsă. Autobutzele magice ca cel care a adus-o merg doar o dată pe an, deci May putea să aştepte mult şi bine că nu va apărea nimic. Ci va apărea un “cineva”. Auzi în spatele ei un foşnet de frunze. Nu, acela nu era vântul sau o veveriţă inofensivă. Mai merse puţin şi dintr-un tufiş îi apăru în cale doi băieţi: unul masiv, cu aer rusesc, blond şi unul brunet, puţin mai slab, înalt, dar destul de atrăgător. De fapt ce spun? Amândoi erau de o frumuseţe nebună.

-Ce s-a întâmplat?

Se auzi o voce melodioasă din spatele lor. Atunci îşi face apariţia un al treilea personaj, o fată, înaltă, brunetă, cu părul lung, lins, lăsat pe spate, cu o figură exotică, asiatică. Privirea ei ademenitoare probabil l-ar fi făcut chiar şi pe cel mai puternic om să cadă în patru labe în faţa ei. Băieţii purtau o uniformă neagră, simplă, iar fata o uniformă de un vişiniu închis cu cămaşă albă pe sub sacou. May numai când îi văzu, realiză că erau vampiri şi căzu în genunchi.

-Vă rog, nu mă omorâţi! Fac orice, lăsa-ţi-mă să trăiesc!

Cei trei vampiri s-au uitat unii la alţii întrebători, după care au început să râdă extrem de amuzaţi de situaţie. Fata se aproprie de May şi o ridică în câteva secunde.

-Eşti foarte amuzată. Ce motiv am avea să te omorâm?

În acel moment, May credea pur şi simplu că îşi bate joc de ea.

-Pentru că…sunt om?

Un nou val de râs veni din partea vampirilor.

-Ce glumeaţă eşti!

-Nu glumesc! Sunt om!

-Te rog. Miroşi a vampir de la o poştă. Şi…se simte un miros de om, dar probabil e de la cel pe care l-ai ucis. Nu-i nimic, te înţelegem. Haide, nu mai sta aici.

-Dar…dar trebuie să fie o neînţelegere…

-Cum te cheamă?

-M-May.

-Eu sunt Ai, încântată. Ei sunt Gregorovici şi Samuel.

Lumea se învârte în jurul prostiei, iar prostia în sine se învârte în jurul nebuniei, ca mai apoi nebunia să pice din cer asupra lumii. Faptul că filozofez e doar un lucru minor din momentul când am întâlnit-o pe May. Nu era om, dar parcă nici vampir deşi mirosea din amândouă fiinţe. Ştiu că şi ea era dezorientată, la fel ca mine. Am preferat să ascund acest lucru, la fel cum am mascat multe lucruri din viaţa mea lungă. Cel puţin unele chestii nu trebuie să fie aflate. Ele trebuie să rămână ascunse undeva în colţul minţii. Dar în timp ce o priveam mi se făcea milă de ea. Un lucru am învăţat în această şcoală, academie sau ce o fi ea de fapt şi de drept: nu ai voie să mori, în schimb trebuie să anunţi victima să o facă în modul cel mai elegant posibil. Mi se pare o prostie. Şi probabil şi ea va gândi la fel…

-Trebuie să mă înţelegi! Sunt om!

May încerca să explice de un sfert de oră cum a ajuns şi de ce trebuie să plece. Vampirii o credeau nebună, toţi înafară de Ai. În ciuda ripostărilor, au ajuns în faţa liceului. Pardon. Castelului în stil gotic, negru din vârful turnului şi până jos la temelii.

-Drept cine ne ei? Harry Potter şi prietenii? o întrebă Ai într-un final când nu mai suportă să audă toate vaietele şi explicaţiile.

-Păi, e chiar acolo, zise May arătând în spatele lui Ai.

-Da, sigur –după o pauză de câteva secunde – Ce?

Ai se întoarse în direcţia indicată de May şi îi văzu la drept vorbind pe Harry Potter şi pe Ron Wesley. Dar nici măcar eu nu ştiu ce caută ei în povestea asta. În schimb, Ai se enervă.

-Bin, bine. Luaţi-vă naibii măturile şi zburaţi de aici! Hai, mai repede că nu suntem la gară! Tipii ăştia mereu greşesc povestea, le spuse Ai celor doi vampiri.

May era încâ derutată. Se ciupi de mână doar cu speranţa că visa şi că nu era nebună. Până şi Amshel ar fi râs de un asemenea lucru. Ai o luă de mână şi intră cu forţa în castel cu direcţia…probabil spre cabinetul directorului. De fapt, directoarei. O vampiriţă în vârstă de o mie şi ceva de ani, dar foarte atrăgătoare. Cu părul lung, roşcat şi ochii albaşti, ai fi zis că era o zână bună dintr-un basm.

-Da, trebuia să vină un elev astăzi. Nu văd nicio May şi mai cum?

-Wonderic. May Wonderic, răspunse speriată fata.

În timpul ăsta, ea îşi imagina acel vampir probabil la fel de aiurit care încurcă autobuzul şi ajunse la şcoala la care în mod normal ea ar fi trebuit să fie. Imagini horror îi apăreau în creier cum acesta ardea liceul şi mânca oamenii. Dădu din cap pentru a-şi alunga acele imagini din minte.

-Deci ce facem cu ea? o întrebă Ai pe directoare.

-Având în vedere că autobuzul magic vine doar o dată pe an, o vom păstra.

-Dar nu sunt vampir! se răsti May.

-Dar arăţi şi miroşi ca unul. Ai, instruieşte-o tu cum ştii mai bine. Sunteţi liberi.

Ai făcu o reverenţă, o luă pe May de umeri şi ieşi pe coridor urmată de ceilalţi doi vampiri.

În mod normal, nu prea ştiu ce înseamnă o prietenie adevărată mai ales cu una ca ea care nici măcar nu ştiu ce e. Dar, asta contează probabil mai puţin în momentul de faţă. Cea mai bună prietenă a mea, de suferinţă chiar, nu este un vampir după cum mulţi s-ar aştepta. Este o fiinţă dulce, plăpândă, un semi-demon mai exact. Norocul ei că eu sunt alergică la asemenea creaturi. Sângele lor, la propriu vorbind e mai oribil decât cel al vârcolacilor care nu sunt mai mult decât nişte câini enervanţi. Numele ei este Selene, dar spre deosebire de mine, ea învaţă într-un liceu de oameni. Ne mai vedem prin intermediul oglinzilor în special prin cea din camera mea. Dar de fapt pe noi două ne leagă ceva mai mult decât special. Ne-am apărat şi ne-am ajutat în momente grele când orice fiinţă magică ne-ar fi întors spatele din pură mitocănie sau doar din cauza fricii pe care eu una am alungat-o de mult. Şi asta numai din cauza ei…Selene.