Capitolul II.

Când privesc luna, reușesc într-un fel sau altul să mă liniștesc. Chiar dacă această priveliște mă întoarce în timp, în ziua, noaptea în care s-a întâmplat acel lucru. Mereu am trăit cu vina că de fapt eu sunt cea care i-a omorât doar prin simplul fapt că ea m-a adus pe lume. Nu voi ști niciodată. Nici acum, după sute de ani nu știu cu adevărat adevărul și de ce au făcut ei asta. Oamenii sunt răi. Pur și simplu vor să distrugă lucrurile pe care nu le înțeleg, care îi depășesc. Lucru ăsta mi se pare cel mai oribil din natura lor. Chiar dacă timpul a trecut, iar ei pretind că au evoluat,  nu e nimic adevărat în asta. Au rămas oamenii grotei. Ființe umane bipede, raționale, dar care de fapt nu înțeleg nimic. Să joace teatrul pe o scenă a lor, a dramei...probabil ăsta e singurul lucru la care ei se pricep cu adevărat. Totul este un mare fals.

Ai o conduse pe May în dormitorul fetelor, cel în care ea era șefă. Obiceiul la Vamp Druids este ca în castel să existe câte patru dormitoare. Doar că, mereu exista o competiție acerbă între ei. Toți vroiau să fie primii la sfârșit de an. Era un lucru important. Dormitorul la care era Ai, supranumit și Dark Ages, era singurul care câștigase o sută de ani la rând, iar ultimele patru victorii, toate au fost ale lui Ai, lucru de care era cu adevărat mândră și nu vroia să strice ce a clădit ea și înaintașii ei. Dormitorul dușman era condus de către Guinever Laurence, o tânără franțuizoaică vampir, cu alte cuvinte, o tipă enervantă cu ifose care se credea regina supremă a lumii și toți din jurul ei nu erau altceva decât niște proști infantili lipsiți de creier și maniere.

Ajunși în dormitor, Ai chemă o vampiriță cu uniforma pe care trebuia să o poarte May, iar ea la rândul ei se întinse pe canapeaua neagră.

-Tot nu pricep. De ce am mirosul ăsta de vampir? Nu mă simt ca unul și nici nu prea arăt, îi zise May după ce se îmbrăcă.

-Chiar crezi că le știu pe toate? Uite ce e, domnișoară ”nu sunt vampir, nu mă omorâți”, nu ești vrăjitor sau altceva, ai mirosul unui vampir, n-am nici cea mai vagă idee de ce și cum. Autobuzul ăla va veni abia după ce se va încheia anul școlar deci va trebui să accepți ce ești și să te conformezi. Nu va fi atât de greu, îi replică Ai aproape mârâind.

-Bine, tu ești vampirul. Și poate mă lămurești ce e cu școala asta.

-Imediat. Gregorovici!

Vampirul rus apăru imediat lângă ele și se așeză pe o taburetă liniștit și fără niciun zgomot.

-Gregorovici îți va explica tot ce vrei. El le are cu școala asta. Deci, scuipă tot!

-Desigur, răspunse Gregorovici. Vamp Druids cunoscută în Lumea Magică drept cea mai mare și mai bună academie de vampiri a fost înfințată în anul 305 Ano Domini de către vampirul Lithius Diem care a murit la vârsta respectabilă de 1063 de ani, iar în locul său este vampirul actual, Juliene Veriti, însuși nepoata acestuia. Acadamia a fost fondată pentru a învăța vampirii cultura și tot ce este nevoie pentru a supraviețui. Da, dacă te întrebi, ei pot viețui printre oameni foarte bine dacă au fost instruiți cum se cuvinte aici. De fapt asta e și ideea. Crearea unor vampiri care să fie învățați când să atace și mai ales pe cine. Academia e împărțită în patru mari dormitoare: Dark Ages condus de  Ai, Neo Verona condus de Octavio Luno, Light condus de Guinever Laurence și Knights condus de Mia Veronky. Tradiția e simplă: doar un dormitor poate să căștige anul și asta cu ajutorul celor care viețuiesc. Acei vampiri trebuie să fie inteligenți, perfecți, să emane putere, să...

-Cred că a înțeles, îl opri Ai. În fine, ideea e că, noi am fost cei mai buni timp de o sută de ani și trebuie să continuăm tradiția.

-Sigur nu suntem în Harry Potter? întrebă May mai mult pentru amuzamnt și pentru a o tachina pe Ai care părea destul de serioasă când vorbea de tradiție.

-Nu mă face să te leg și să te trimit în jos pe Rin! i-o tăie scurt.

Privirea rece a lui Ai, o făcu pe May să înțeleagă că ironia și sarcasmul nu erau arme împotriva ei pentru că deja la poseda. În ochii ei, ea deveni o zeiță cu părul lung, negru, perfect drept. O frumusețe antică. Ai era de fapt perfecțiunea.

Uneori, când mă gândesc la faptul că sunt ceea ce sunt, nu știu dacă să plâng sau să fiu fericită. Nu am aflat nici până în acest moment răspunsul la toate întrebările mele. Parcă aș fi țintuită la pământ și obligată să văd din nou și din nou același dans al vieții, totul ca un deja-vu, nimic nou sau interesant, o poveste, o piesa de teatru jucată anapoda.

Unii pot spune că frumusețea este sinucidere, dar și clătirea privirii unui muritor. Poate de asta zeițele erau cele mai slăvite. Ele nu aveau sentimente, nu aveau de ce să-și facă griji pentru că erau perfecte. Așa apar în fața mea. Uneori am tendința să cred că sunt una dintre ele, că mă înalț la ceruri și le zâmbesc. Însă am învățat în această viață lungă că mai trebuie să ai și suflet și sentimente pe care să le împărtășești pentru a nu suferi singur o eternitate. Dar eu nu îmi mai vreau darul pentru că tot ce am avut s-a făcut pulbere la un moment dat și a trebuit să clădesc din nou acel lucru din cenușă.

-Ai, te caută cineva, interveni Samuel în dicuția celor două.

-Să vină aici.

Ai se făcu și mai comodă pe canapea întinzându-se cât era ea de lungă. Felul în care stătea o făcea să arate ca acele modele perfecționiste din reviste ca Vogue sau altele de modă. Intră urmat de Samuel un vampir care tremura de emoție, schimonosit tot la față, cu părul blond murdar răvășit. Ai îl privi indiferentă.

-Și tu ce vrei?

-Păi...păi...am...am ceva...pentru tine.

-Mai repede.

Băiatul scoase din buzunarul sacoului o hârtie mototolită pe care erau scrise tot felul de versuri. Își drese vocea, se așeză stângaci în genunchi și începu să recite de parcă Ai ar fi fost cea mai mare divinitate existentă.

-Ochii tăi albaștri schimbători ca cerul, mă fac să te iubesc în fiecare secundă ce trece din eternitate. Părul tău negru, strălucitor la lumina lunii ba chiar și în bătaia soarelui mă face să alerg cu tine lângă mare, să-ți vorbesc duios, iar apoi să-ți spun te iubesc!

Băiatul termină tușind, moment în care Ai îl analiză din cap până în picioare. Pentru ea, acest băiat nu apărea decât ca un alt fraier. Nu se obosi să se ridice, dar zâmbi după ce auzi acea declarație.

-Ești Shakespeare?

-Uhm...nu, spuse băiatul încurcat.

-Afară cu el! strigă Ai poruncitor.

-Stai! Mai am ceva! spuse băiatul cu o lucire de speranță în priviri.

-Scris de Shakespeare?

-Nu.

-Afară cu el! Acum!

Băiatul continuă să se bâlbâie după ce auzi răspunsul nemilos la declarația lui de dragoste. Samuel și cu încă un vampir din încăpere l-au scos în brânci din dormitor. În acest timp, May privi toată scena derutată. Nu știa ce să zică. Dacă să-i ia apărarea băiatului sau să o sfiedeze din nou pe Ai.

-De ce i-ai făcut asta? Ți-a scris ceva frumos.

-Nu era Shakespeare.

-Care e legătura?

-Ăsta e al 35-lea pe săptămâna asta. N-au un pic de originalitate în ei. Ultimele 25 au fost exact aceleași, numai două cuvinte schimbate. May, uite un lucru pe care trebuie să le reții pe lângă cele două reguli ale dormitorului. Nu te uita la fraieri! Sunt niste fustangii.

-Și cele două reguli?

-Nu te desparți de mine orice ar fi și respectă regulile școlii?

-Și care sunt alea?

-De unde ai vrea să știu? Chiar arăt eu a „miss știu tot”?

May o privi cu o sprânceană ridicată în completă liniște, dar singurul care o sparse a fost Gregorovici cu o tuse teatrală.

-Ar mai trebui să știu ceva? o întrebă într-un final May.

-Să vedem. Istoria ți-am zis-o, regulile și ele. Nu cred să mai existe ceva.

-Crezi?

-Nu te teme. Nu avem balauri care să te mănânce în timp ce dormi.

-De parcă voi dormiți.

Vampirii s-au uitat unii la alții cu câte o privire bleagă și au izbucnit într-un râs isteric. Ai, în special mai avea puțin și se tăvălea pe jos de râs. Într-un final se ridică, puse o mână pe umărul Mayei, dar încă râzând. Încercă cu greu să se abțină pentru a-i răspunde la afirmație.

-Jur, că voi muritorii ați devenit mult prea haioși pentru binele vostru. Voi încă mai credeți în basme! Da, suntem vampiri, dar asta nu înseamnă că ne-am oprit din făcut ce face orice om. Deci, da, dormim. E ceva perfect natural.

-Și usturoiul, crucifixul și argintul?

-Povești de adormit copii. Uite, May. Toate aceste lucruri pe care le știi despre noi nu sunt reale. Omul pur și simplu le-a inventat din motive folclorice sau cine mai știe ce. Noi, suntem reali, suntem ca niște oameni, doar mai diferiți.

-Sugeți sânge!

-Da. Mare chestie. Fugi la culcare! Ai nevoie de puțină odihnă.

-Da. Noapte bună, zise May.

-Noapte bună! rostiră toți în cor.

Lumea trăiește în minciună de la început. Oamenii au vrut să afle totul, păcătuind. Atât de ingrați îmi par câteodată. Cu toate astea, m-am obișnuit cu ei. Acum, când privesc totul în reluare, în timpul somnului, îmi vine să zâmbesc. Da, arăt ca un om, păcătuiesc ca el. Sunt doar un suflet din Iad, rătăcit în eternitate ca să-i privesc pe alții cum nu mai evoluează. Sunt pur și simplu eu...