marți, 12 iulie 2011

Capitolul I.

Capitolul 1.

Era a treia zi de când Parisul e acoperit de nori cenuşii. Totul era mort. Tot ce se mai vedea erau maşinile care mişunau pe străzi şi câteva umbrele în câte un loc. Acestea sunt singurele lucruri care mai animează marea capitală.
În cartierul rezidenţial din nord unde îşi făceau veacul doar marii mafioţi ai vremii, o fată cu părul scurt, şaten şi cu hainele ude striga ca o nebună la poarta unei vile.
-Mama! Dă-mi drumul! Mama! Haide, ce eşti aşa? Răcesc naibii aici!
Şi tot aşa continua de mai bine de două ore. Vecinii priveau de la geam mica scenă. Şi totuşi nu mai erau aşa miraţi pentru că ştiau povestea acelei fete. Ca şi mine de altfel. Nu era zi în care să nu se işte vreo neînţelegere între ea şi părinţii ei, aceştia fiind foarte respectaţi. Dar ca orice familie, trebuie să fie şi o oaie neagră în interior. Iar ea, dădea clasă tuturor.
Ploaia se mai domoli, dar tot a rămas afară. Nervoasă, s-a aşezat lângă zid şi şi-a aprins o ţigară.
-Fir-ar al naibii cu democraţia lor cu tot! Ce-am cerut, frate? Să intru şi eu, dar nu…Ah! Dar cred că nu au activat alarma.
Termină ţigara şi o aruncă într-un colţ. Îţi luă ghiozdanul şi îl aruncă în curte. Alarma nu se auzi. Era un semn bun. Se căţără pe gard ca un aghiotant şi când reuşi să ajungă pe zid, nu se mai putu sprijini şi căzu în curte deasupra ghiozdanului. Dar acel impact minor nu o deranjă prea mult. Ba chiar se ridică fără nicio treabă, îşi scutură blugii şi porni spre uşă. Era închisă.
-Nu-i aşa că pot să-i dau în judecată? Nu…eu sunt fetiţă cuminte. Fir-ar!
Se aproprie de geamul care era întredeschis. Îl deschise şi intră ca o infractoare. În casă era linişte. Se pare că nu mai era nimeni. De fapt nu mai era nimic.
-Vă bateţi joc de mine?!
Toată mobila nu mai era. Tot ce se vedea erau doar urmele lăsate de ea. Se învârti de la parter până la cele două etaje şi înapoi, dar nu mai găsi nimic. Casa era pustie cu totul. Şi totuşi, în mijlocul sufrageriei era un plic galben. Îl deschise şi găsi o scrisoare.

Draga noastră Anne,
Sperăm că ai găsit cheia din cutia poştală şi că ai putut intra fără probleme. Ne pare chiar rău că nu te-am anunţat, dar pur şi simplu nu am putut da de tine. Probabil ai fost la o altă petrecere nebună. Nu-i nimic. Noi am plecat în Singapore în vacanţă. Vei găsi în plic banii necesari pentru o lună întreagă şi cheia de la noul tău apartament. Întreţinerea va fi mereu plătită, deci să nu-ţi faci griji de nimic. Să ai grjiă de tine.

Cu drag,
Mama şi tata.

-Poftim?! Aţi înnebunit cu toţii?? Stai! Cheia era în căsuţa poştală? De ce eu?
Nu mă pot lăsa singură. Nu se poate. Trebuie să fie o greşeală. Şi de ce au luat toată mobila? De ce? De ce?? Gata, mor!
Anne se plimbă disperată pe toată lungimea camerei cu mâinile în cap şi cu ochii aproape scoşi din orbite. Era singura fiică, răsfăţată ce-i drept care acum a fost lăsată în voia sorţii.
Trebuie să mai fi o soluţie, ceva. Nu mă pot lăsa aşa! Bine, Anne. Calmează-te, respiră adânc, gândeşte-te la ceva frumos, vizualizează, aşa…Am găsit!
Cotrobăi prin ghiozdan după telefonul ei mobil. Dup lungi încercări, îl găsi la fund de tot. Imediat formă numărul vărului său. Au urmat vreo două tonuri şi tot nu răspundea. Haide, ştiu că ai avut parte de sex sălbatic aseara, dar răspunde! Răspunde! În final, se auzi o voce somnoroasă de la capătul celălalt.
-A…alo?
-Idiotule! Nu ştii să răspunzi?
-Ce-ai mai păţit?
-E groaznic, cumplit! Ba nu, terifiant! Mor!
-Minunat! Când e înmormântarea?
-Ahhh!
-Bine, ce e atât de groaznic şi cum ai mai spus?
-Mama şi tata au plecat! Şi au luat tot cu ei. Mor!
-Bine, mori în continuare. Haide, nu e atât de grav!
-Ba da. Gândeşte-te. Sunt singură pe lume!
-Oh, nu! Nu-mi spune că te muţi la mine! Orice, dar nu asta.
-Mi-au lăsat un apartament.
-Ah, Buddha e mare!
-Cine?
-Nu contează. Şi de ce a trebuit să mă suni la ora asta?
-E amiază. Trebuie să mă ducă cineva la apartament. Ai uitat? Încă nu am maşină.
-Bine, ai răbdare. Vin într-o oră.
-Zece minute.
-Jumate de oră şi gata!
-Bine, fie. Ah şi vezi să treci şi pe la Mc’ şi i-a un meniu. Mi-e foame.
-Am înţeles, să trăiţi!
Închise. Îşi băgă telefonul la loc in geanta şi ieşi pe unde a venit. Urmă o nouă tentativă de evadat şi în câteva minute se trezi în faţa porţii. Caută cheia în căsuţa poştală. Mai avea puţin şi dădea cu ea de pământ. Şi totuşi o luă cu ea. Se aşeză turceşte lângă zid în aşteptarea vărului său.
După patruzeci de minute. Anne arăta ca o fiară pusă la pământ de arşiţa soarelui. Cineva o zgâlţâi, dar nu vroia să răspundă.
-Haide, Anne! Nu te mai prefă!
-Lasă-mă!
-Am un dublu cheeseburger.
-Dă-mi-l!
Se ridică într-o clipă şi luă mâncarea din mâinile vărului său. Un băiat înalt, bine făcut, cu ochii albaştri şi o freză foarte colorată. Încercă să-i zâmbească. O luă pe sus şi o băgă in maşină.
-Nu-mi vine să cred că ai venit! Ştii cât de trist e să stai într-o baltă?
-Dar tu ştii cât de trist e să trezeşti un om din somn după o partidă lungă?
-Nu. Şi cu cine a fost tura asta?
-Ah!
-Haide, Cesar! Mie poţi să-mi spui…doar ştii că nu va afla nimeni. Bine, poate doar Isa, Belle, Mira, Ryu…
-Taci!
-Bine.
Frate, dar nervos e azi.
-Asta e adresa.
Cesar luă bucata de hârtie. Când citi adresa, făcu ochii mari şi puse o frână bruscă. Apoi dădu cu capul de volan. Anne luă hârtia şi şi-o puse în buzunar.
-Bănuiam eu.
-De ce eu? Buddha, credeam că eşti mai mare de atât!
-Termin-o.
-De ce cu mine? De ce?
-Măcar eu nu mă plâng.
-Mda, o să mor.
Apăsă din nou pe acceleraţie şi se îndreptă spre apartemntul său care va fi casa Annei până i se vor întoarce părinţii. Câteodată, e frumos când părinţii te fraieresc şi găsesc şi o dădacă pe măsură.

sâmbătă, 9 iulie 2011

Extaz si vin de Bordeaux



Prolog.

Primele şi ultimele tale cuvinte au fost mai mult decât dure la adresa mea. Ipocritule! Tu nici acum nu realizezi că tot ce s-a întâmplat a fost real, nu imaginar, erotic sau pur şi simplu o nebunie pură? Mda, aşa credeam şi eu la început, dar m-am schimbat radical. Şi tu la fel. Dar nu cum am vrut eu.
Stropii de ploaie se preling pe faţa mea înlăcrimată. Mi-e frică de realitate, de tot ce e viu. Nici măcar paharul de vin nu mă va mai ameţi cum făcea odată. Lumea vrea să se întoarcă la rădăcini, dar eu vreau să mă despart de ele. Prea multă ură, durere şi o iubire imposibilă. Aşa să fie? De ce se întâmplă mereu ce  vrem să nu se întâmple?
Fereastra ta e la etaj. Eu sunt lângă clădire şi o privesc. Ţi-ai tras draperiile să nu mă mai observi? Chiar crezi că toată sticla de vin te va face să-ţi revii? Nu…greşeşti. E prea mult. Nu mai pot să sufăr toată nebunia asta. Eu, cea care nu eram atât de…de…miloasă. Mă faci să mă întorc ca un căţeluş la tine? De ce îmi faci asta? Mă doare…
Ştii…noi râdeam odată şi priveam cerul de mână. Acum ai lăsat ca totul să se transforme în cioburi de sticlă. Sau poate tu doar vrei să pari că nu ai simţit şi încă nu mai simţi nimic? De ce?
Ploaia s-a oprit. Tu încă nu ai ieşit. M-am întors cu paşi mici de unde am plecat. Şi ce dacă mi se va rupe tocul şi voi cădea? Şi ce dacă voi păţi ceva? Eu cel puţin am încercat să păstrez tot ce mi-a fost drag. Nu ca tine. Problema e că tu eşti mult prea ipocrit ca să vezi ce este in jurul tău, să vezi că cineva ţine la tine. Ştii? Mă gândeam...hai să scriem o carte despre cât de ipocrit eşti! Da, asta ar fi cea mai bună idee, dar ştii ceva? Eu nu îţi voi face chiar o asemenea favoare. Nu…prefer să nu. Ştii, e chiar mai linişte!
Dar e prea multă linişte. Am încercat să par puternică, asta e tot. Ştiu că nu sunt aşa. Aparenţele mă doboară. Să plâng? Dar ce să mai scot din mine? Nu mai pot! Nu mai vreau…Tot ce îmi doresc e să înceteze toată durerea. Focul ştiu că mai mocneşte şi vreau să-l sting. Te rog, gata!
Gata, am spus!

Facebook

Now you can find me on Facebook :)

http://www.facebook.com/pages/Obsessed-for-Passion/230740206949229?sk=wall

luni, 4 iulie 2011

A new contest (:

Inca un concurs pe blogul World of Books :)

http://colors-imagination-books.blogspot.com/2011/07/new-week-new-contest.html

vineri, 1 iulie 2011

Self vs Self II.

***

-Ai zâmbit! În sfârșit.
-Poate doar ți s-a părut.
-Ba nu. Îți luminează ochii de speranță. Nu ți-ai pierdut-o.
-Ba da. Și încă acum mult timp.
-De ce minți în continuare?
-Pentru simplul fapt că spun adevărul.
-Ba nu. Minți în continuare. Recunoaște, ai uitat tot.
-Ba nu. Încă mă bântuie. Acolo, undeva, știu sigur că mai există.
-De ce nu-l cauți?
-Pentru că m-am săturat. Vreau să-l văd cum se desprinde încet de mine.
-Deci recunoști că l-ai uitat.
-Da.
-Atunci?
-Vreau să rămână în continuare ascuns undeva în memoria mea, undeva unde îl pot găsi când știu că am cea mai mare nevoie.
-Și acea zi va veni?
-Sper că nu.
-Și eu.


***