Capitolul I.

Capitolul 1.

Era a treia zi de când Parisul e acoperit de nori cenuşii. Totul era mort. Tot ce se mai vedea erau maşinile care mişunau pe străzi şi câteva umbrele în câte un loc. Acestea sunt singurele lucruri care mai animează marea capitală.

În cartierul rezidenţial din nord unde îşi făceau veacul doar marii mafioţi ai vremii, o fată cu părul scurt, şaten şi cu hainele ude striga ca o nebună la poarta unei vile.

-Mama! Dă-mi drumul! Mama! Haide, ce eşti aşa? Răcesc naibii aici!

Şi tot aşa continua de mai bine de două ore. Vecinii priveau de la geam mica scenă. Şi totuşi nu mai erau aşa miraţi pentru că ştiau povestea acelei fete. Ca şi mine de altfel. Nu era zi în care să nu se işte vreo neînţelegere între ea şi părinţii ei, aceştia fiind foarte respectaţi. Dar ca orice familie, trebuie să fie şi o oaie neagră în interior. Iar ea, dădea clasă tuturor.

Ploaia se mai domoli, dar tot a rămas afară. Nervoasă, s-a aşezat lângă zid şi şi-a aprins o ţigară.

-Fir-ar al naibii cu democraţia lor cu tot! Ce-am cerut, frate? Să intru şi eu, dar nu…Ah! Dar cred că nu au activat alarma.

Termină ţigara şi o aruncă într-un colţ. Îţi luă ghiozdanul şi îl aruncă în curte. Alarma nu se auzi. Era un semn bun. Se căţără pe gard ca un aghiotant şi când reuşi să ajungă pe zid, nu se mai putu sprijini şi căzu în curte deasupra ghiozdanului. Dar acel impact minor nu o deranjă prea mult. Ba chiar se ridică fără nicio treabă, îşi scutură blugii şi porni spre uşă. Era închisă.

-Nu-i aşa că pot să-i dau în judecată? Nu…eu sunt fetiţă cuminte. Fir-ar!

Se aproprie de geamul care era întredeschis. Îl deschise şi intră ca o infractoare. În casă era linişte. Se pare că nu mai era nimeni. De fapt nu mai era nimic.

-Vă bateţi joc de mine?!

Toată mobila nu mai era. Tot ce se vedea erau doar urmele lăsate de ea. Se învârti de la parter până la cele două etaje şi înapoi, dar nu mai găsi nimic. Casa era pustie cu totul. Şi totuşi, în mijlocul sufrageriei era un plic galben. Îl deschise şi găsi o scrisoare.

Draga noastră Anne,

Sperăm că ai găsit cheia din cutia poştală şi că ai putut intra fără probleme. Ne pare chiar rău că nu te-am anunţat, dar pur şi simplu nu am putut da de tine. Probabil ai fost la o altă petrecere nebună. Nu-i nimic. Noi am plecat în Singapore în vacanţă. Vei găsi în plic banii necesari pentru o lună întreagă şi cheia de la noul tău apartament. Întreţinerea va fi mereu plătită, deci să nu-ţi faci griji de nimic. Să ai grjiă de tine.

Cu drag,

Mama şi tata.

-Poftim?! Aţi înnebunit cu toţii?? Stai! Cheia era în căsuţa poştală? De ce eu?

Nu mă pot lăsa singură. Nu se poate. Trebuie să fie o greşeală. Şi de ce au luat toată mobila? De ce? De ce?? Gata, mor!

Anne se plimbă disperată pe toată lungimea camerei cu mâinile în cap şi cu ochii aproape scoşi din orbite. Era singura fiică, răsfăţată ce-i drept care acum a fost lăsată în voia sorţii.

Trebuie să mai fi o soluţie, ceva. Nu mă pot lăsa aşa! Bine, Anne. Calmează-te, respiră adânc, gândeşte-te la ceva frumos, vizualizează, aşa…Am găsit!

Cotrobăi prin ghiozdan după telefonul ei mobil. Dup lungi încercări, îl găsi la fund de tot. Imediat formă numărul vărului său. Au urmat vreo două tonuri şi tot nu răspundea. Haide, ştiu că ai avut parte de sex sălbatic aseara, dar răspunde! Răspunde! În final, se auzi o voce somnoroasă de la capătul celălalt.

-A…alo?

-Idiotule! Nu ştii să răspunzi?

-Ce-ai mai păţit?

-E groaznic, cumplit! Ba nu, terifiant! Mor!

-Minunat! Când e înmormântarea?

-Ahhh!

-Bine, ce e atât de groaznic şi cum ai mai spus?

-Mama şi tata au plecat! Şi au luat tot cu ei. Mor!

-Bine, mori în continuare. Haide, nu e atât de grav!

-Ba da. Gândeşte-te. Sunt singură pe lume!

-Oh, nu! Nu-mi spune că te muţi la mine! Orice, dar nu asta.

-Mi-au lăsat un apartament.

-Ah, Buddha e mare!

-Cine?

-Nu contează. Şi de ce a trebuit să mă suni la ora asta?

-E amiază. Trebuie să mă ducă cineva la apartament. Ai uitat? Încă nu am maşină.

-Bine, ai răbdare. Vin într-o oră.

-Zece minute.

-Jumate de oră şi gata!

-Bine, fie. Ah şi vezi să treci şi pe la Mc’ şi i-a un meniu. Mi-e foame.

-Am înţeles, să trăiţi!

Închise. Îşi băgă telefonul la loc in geanta şi ieşi pe unde a venit. Urmă o nouă tentativă de evadat şi în câteva minute se trezi în faţa porţii. Caută cheia în căsuţa poştală. Mai avea puţin şi dădea cu ea de pământ. Şi totuşi o luă cu ea. Se aşeză turceşte lângă zid în aşteptarea vărului său.

După patruzeci de minute. Anne arăta ca o fiară pusă la pământ de arşiţa soarelui. Cineva o zgâlţâi, dar nu vroia să răspundă.

-Haide, Anne! Nu te mai prefă!

-Lasă-mă!

-Am un dublu cheeseburger.

-Dă-mi-l!

Se ridică într-o clipă şi luă mâncarea din mâinile vărului său. Un băiat înalt, bine făcut, cu ochii albaştri şi o freză foarte colorată. Încercă să-i zâmbească. O luă pe sus şi o băgă in maşină.

-Nu-mi vine să cred că ai venit! Ştii cât de trist e să stai într-o baltă?

-Dar tu ştii cât de trist e să trezeşti un om din somn după o partidă lungă?

-Nu. Şi cu cine a fost tura asta?

-Ah!

-Haide, Cesar! Mie poţi să-mi spui…doar ştii că nu va afla nimeni. Bine, poate doar Isa, Belle, Mira, Ryu…

-Taci!

-Bine.

Frate, dar nervos e azi.

-Asta e adresa.

Cesar luă bucata de hârtie. Când citi adresa, făcu ochii mari şi puse o frână bruscă. Apoi dădu cu capul de volan. Anne luă hârtia şi şi-o puse în buzunar.

-Bănuiam eu.

-De ce eu? Buddha, credeam că eşti mai mare de atât!

-Termin-o.

-De ce cu mine? De ce?

-Măcar eu nu mă plâng.

-Mda, o să mor.

Apăsă din nou pe acceleraţie şi se îndreptă spre apartemntul său care va fi casa Annei până i se vor întoarce părinţii. Câteodată, e frumos când părinţii te fraieresc şi găsesc şi o dădacă pe măsură.