Blocul unde locuia Cesar era unul în stilul anilor ’70 specific Parisului. Îţi dădea un aer de vechi şi totuşi nou, elegant şi totuşi modern. Apartamentul era la etajul doi cu privire la stradă. Parcă maşina şi ieşi urmat de Anne.
-Şi bagajul meu?
-Arăt eu a servitorul tău?
-E greu.
-De ce eu?
Îi luă bagajul şi urcă la apartament. Era destulă linişte având în vedere că Cesar locuia singur. Părinţii lui i l-au luat cu câteva luni în urmă pentru simplul fapt că terminase liceul întreg şi nevătămat. Anne se făcu comodă pe canapeaua de culoarea safirului.
-Să nu te prind că te urici cu adidaşi.
-Bine, cum spui tu!
Cesar îi aruncă bagajul nervos. O luă de mână şi o zdruncină puţin.
-Ascultă, Anne! Îmi eşti dragă, dar dacă vrei să stai măcar un minut aici, faci cum spun eu! M-ai înţeles?
-Lasă-mă în pace! Cine eşti tu să-mi spui ce să fac?
-Vărul tău. Şi deocamdată eu stau şi am grijă de tine.
Anne îl privi şi se supuse. Cesar nu se mai răsti niciodată la ea. A fost ceva nou şi dureros pentru amândoi. Când lumea îi vedea pe stradă, credeau că sunt un cuplu.
-Unde dorm?
-Mai am o cameră. Vino!
Deschise uşa unei camere paralele cu a sa. Era destul de simplă având în vedere că nu locuia nimeni în ea. Anne îşi trânti geamantanul pe pat şi se pregăti să-şi scoată lucrurile şi să le aşeze.
-Mă duc să fac ceva de mâncare.
-Bine.
Se citea pe faţa ei dezamăgirea. Nu se mai simţise de mult aşa. De fapt, niciodată şi o durea. Dacă, de fapt, m-au abandonat? Totul e mult prea brusc. Poate n-ar mai trebui să mă mai comport aşa. Off!
Se aşeză resemnată pe pat şi privi pe fereastră. Se anunţa o altă ploaie după norii care se adunaseră. Pe stradă, oamenii se plimbau de colo-colo fără să bage nimic în seamă.
Un miros dulceag o învălui deodată. Pe o măsuţă, aproape neobservată, era o vază cu trandafiri proaspeţi şi lângă, o sticlă de vin. Se aproprie şi o luă în mână. Era un vin de Bordeaux vechi de douăzeci de ani. Vru să-l deschidă, dar Cesar intră.
-Ah, acolo era!
-Ce faci cu ea?
-Am primit-o. Se spune că vinul ăsta îţi repară rănile.
-Chiar?
-Da. Şi nu, nu poţi să încerci.
Ieşi cu tot cu sticlă. Anne privi din nou locul unde a stat. Un impuls o împingea să încerce şi tot acel impuls îi spunea că va avea nevoie de multe sticle în curând.
Ziua trecu prea repede fără măcar să realizeze asta. Dormea liniştită printre pernele moi de safir până când intră Cesar. Îşi dădu ochii peste cap, apoi o zgâlţâi cu grijă pe Anne.
-Haide, trezeşte-te!
-Lasă-mă.
-Tu realizezi că vei întârzia în prima zi de liceu?
Anne se întoarse brusc? Poftim? Azi? Când trecuse vacanţa? Ieşi val-vârtej dintre aşternuturi, direct în baie. Cesar oftă şi merse înapoi în bucătărie.
Nu se poate! Nu se poate! Bine, recunosc că nu sunt cine ştie ce adeptă a şcolii, dar nu vreau nici să ajung în stradă! Ah, unde sunt blugii ăia?
Cu alte cuvinte, Anne le-a promis părinţilor săi că va termina liceul şi va face şi o facultate la alegerea ei. Părinţii ei, ca oricare alţii nu vroiau ca unica lor fiică să ajungă pe stradă fără un ban în mână. Nu de alta, dar nu aveau de gând să-i dea toată averea dacă nu avea capul plin cu ceva. Deci, în ciuda aparenţelor şi personalităţii nebune, Anne era în felul ei o fată ascultătoare când venea vorba de bani.
Îşi trase o pereche de blugi rupţi şi spălăciţi, un tricou negru simplu şi o cămaşă de aceiaşi culoare. Nu era genul care să se machieze cu zece kilograme de fard şi fond de ten. Prefera puţin luciu de buze şi atât. Îşi ciufuli puţin părul, luă ghiozdanul negru şi fugi în bucătărie.
-Ai făcut cafeaua?
-Nu.
-Ah, ce mă fac?
-Ia un măr, încalţă-te şi ieşi. Te duc eu cu maşina.
Nu mai avea de gând să protesteze aşa că luă un măr din coş, fugi repede în hol, îşi luă converşii şi dusă a fost. Cesar coborî şi el.
-Destinaţia?
-Liceul de Artă!
Au pornit. Anne era în clasa a 10-a, la un liceu de artă de mare prestigiu din Paris. Deşi îi plăcea foarte mult muzica, nu-şi putea abandona adevăratul talent, desenul. Era pe filiera de grafică şi se simţea mândră de asta. Mai ales că visul ei uriaş era să devină designer vestimentar şi să revoluţioneze lumea modei. Liceul, pe lângă desen, avea şi muzică. Amândouă erau prinse în aceiaşi clădire. De multe ori, elevii de la desen, mai făceau schimb cu cei de la muzică, chit că mai primeau câte o pedeapsă de la doamna directoare.
În scurt timp, au ajuns. Clădirea era de patru etaje, modernă, cu o curte uriaşă.
-Mersi.
-Ai grijă de tine. Vin să te iau?
-Mă descurc singură.
-Bine. Pa.
-Pa!
Ieşi în viteză şi fugi spre clasa ei care se afla la etajul doi. Se uită la ceas. Ajunse la timp. Când intră, un zâmbet copleşitor o întâmpină.
-Bună dimineaţa, somnoroaso!
-‘Neaţa, Maya!
O fetiţă scundă, blondă, foarte zâmbăreaţă o îmbrăţişă pe Anne. Maya, era prietena ei de la grădiniţă. Făceau o echipă foarte bună împreună, mai ales că atunci când avea nevoie, Anne primea sfaturi foarte folositoare de la ea. Să spunem că erau ca două surori, doar că diferenţa era că Maya avea o situaţie financiară puţin mai slabă, dar asta nu le deranja pe niciuna dintre fete. Ba chiar asta le-a apropriat şi mai mult.
Între timp, copleşită de poveşti, Anne se aşeză în banca ei de la geam. Îşi aruncă geanta undeva în apropriere şi trânti capul pe masă. Numai faptul că a trebuit să se trezească o făcea să devină mai nervoasă. Partea bună era că nu a băut cafea.
Dacă cineva poate sta abătut în prima zi de şcoală într-o cafenea, cu capul pe masă şi cu cinci cafele lângă el, înseamnă că nu o cunoaşte încă pe Anne care îşi calmează nervii cu o a şasea cafea. Maya, neajutorată, îşi priveşte prietena cum moare încetul cu încetul şi îi povesteşte cu lacrimi în ochi de drama în care a intrat.
-Cum e să ajungi acasă şi să nu ai unde sta pentru că mobila este luată? Plus că tot ce mi-au lăsat a fost un bilet nenorocit! Iar acum trebuie să stau cu idiotul de Cesar, care nu ştie altceva decât să frece menta, cu băutura lângă el şi cică ar trebui să aibă grijă de mine! Ştii cum mă simt? Habar nu ai! E un coşmar.
-Nu poate fi chiar atât de rău.
-Zău? Anul trecut a trebuit să sar pe geam pentru că m-a enervat cumplit că nu mi-a dat ciocolată! A trebuit să fug într-o pereche de pantaloni scurţi şi un maieu, când afară erau 15 grade Celsius! O oră întreagă! Până m-a găsit prietenul lui tont. Şi m-am mai ales şi cu o răceală zdravănă.
-Ah, asta explică tot. Cred.
-Iar acum trebuie să-mi petrec…la naiba, că nu ştiu nici cât voi sta cu el.
-Şi acum ce vei face?
-Mai ai cumva camera aia liberă?
-Da.
-Părinţii tăi sunt plecaţi, nu?
-Da.
-Bun. Uite cum vom face. Plec până la apartament, îmi iau lucrurile şi ne vedem la tine într-o oră.
-Am înţeles.
Uneori unii chiar nu se pot abţine să nu facă ceva ciudat sau în cazul lor, ceva care li se pare normal. În acest fel, Anne a fugit la apartament şi a împachetat tot ce avea nevoie pentru a scăpa. Spre norocul ei, Cesar nu venise încă acasă. Îşi luă geamantanul şi fugi repede în hol, dar a fost întâmpinată de aceiaşi sticlă de vin pe care o găsise în camera ei prima dată. O ridică puţin, o cercetă, dar o puse la loc.
-Poveşti!
Adrenalina îi controla sângele în momentul de faţă. Luă un taxi şi se îndreptă spre apartamentul Mayei. Se simţea liberă, cel mai probabil din cauză că ceea ce făcea nu era ceva nou pentru ea sau pentru altcineva. Ăsta era modul prin care ea dădea cu şutul realităţii şi se cufunda în propria ei lume în care credea cu înflăcărare că numai ea făcea regulile şi nimeni altcineva. Un lucru prostesc? Nu, pur şi simplu o criză.
Maya stătea în faţa blocului aşteptând-o pe Anne. Ea a fost şi a rămas, probabil că va rămâne în continuare, complicele numărul unu al acţiunilor prietenei sale. Dar soarta a fost vreodată clară? Nu prea. Cu toţi s-a jucat. Ajunse în apartament, Maya o invită pe Anne în camera de oaspeţi.
-Sper că e bine aici.
-Ţi-am zis. Oriunde e bine, dar departe de el.
-Vrei un ceai?
-E cumva acel ceai de fructe de pădure pe care îl faci tu şi eu îl ador?
-Şi cu puţin lapte.
-Ştii că nu pot refuza.
Prietenii sunt o familie apropriată, iar Anne ştia asta pe pielea ei. Deşi adevărata sa familia mai mult a abandonat-o, pe ei i-a avut mereu aproape sau cel mai bine zis, pe ea, Maya. Râdeau, glumeau şi beau ceai. Ăsta credea Anne că va fi stilul ei de viaţă de acum în colo. Realiza că mai mult se amăgea.
Între timp, Cesar ajunse acasă cu o pungă plină de bunătăţi pentru verişoara sa. Deschise uşa şi se aştepta ca ea să iasă în întâmpinarea sa cum făcea înainte.
-Anne?
Lăsă punga pe masa din bucătărie şi merse spre camera ei. Rămase blocat când văzu că era goală şi nicio urmă de lucrurile Annei.
-La naiba!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu