Există unele lucruri care îți pot schimba viața la un moment dat, iar atunci pot fi chiar și cel mai nepotrivite. Dar există și alte lucruri care te pun la gândit, iar apoi să te întrebi „de ce?”, „când?”, „unde?”, „cum?”. Cu toate astea, mai sunt și lucruri pe care le accepți așa cum sunt din dorința de a nu schimba ce este deja făcut. Unii ar numi-o lașitate sau lipsă de ambiție. Cu toate astea, aceste „lucruri” depind doar de omul pe care le deține. În fond, niciodată nu vom ști ce se află cu adevărat în mintea unui astfel de specimen.
-Am înțeles accident, începu Cesar, am înțeles chiar și depresie, dar amnezie temporară? Vrei să mor?
-Cesar, liniștește-te. Doctorul a zis că-și va reveni dacă o ajutăm, îi replică calm Silver.
-Tu ai adus-o în stadiul ăsta, tu o repari!
Spunând asta, Cesar ieși furtunos din cafeneaua unde servi împreună cu Silver ceaiul. Din fericire, dacă se poate numi așa, ei au rămas în continuare la Lyon pentru ca Anne să fie sub controlul permanent al medicului. Chiar și acum, ea stătea cu ochii ațintiți în tavanul camerei de hotel cu un mic bandaj la cap. Îi era foarte greu să proceseze tot ce s-a întâmplat în acest timp, dar mai ales acum că își pierduse memoria. Nu simțea, nu trăia, de fapt nu mai era nicio urmă a Annei, decât cea fizică. Ea, corpul ei, exista pe un pat de hotel, dar nimic mai mult.
Cu cât se însera, cu atât umbra amintirilor ei se adâncea mai tare. Era ca un nou-născut. Silver știa că va trece prin momente grele, așa că, încercă să zâmbească cât de sincer putu atunci când intră în cameră. Imaginea pe care o surprinse îl făcu să se înmoaie mai mult decât trebuie. Ființa pe care el o iubea, stătea acolo neajutorată, în fața lui, neștiind cine este. Mai făcu câțiva pași și se așeză lângă ea pe marginea patului. Îi luă o mână între ale lui privind-o calm.
-Te doare ceva? începu el sec.
-Capul.
-Uite, ar trebui să te odihnești. N-o să-ți poți aminti ceva în starea asta.
-Nu-mi pasă, aproape țipă. Vreau să știu! Cine sunt? Cine ești? Ce se întâmplă?
Silver oftă și pe vrute pe nevrute începu să-i povestească tot ce știa despre ea, dar nu îi ajuta deloc. Anne nu dădea semne să-și amintească ceva deși încerca din răsputeri. Nu putea să rescrie istoria pe care ea a făcut-o din momentul când a avut prima data impact cu aerul. Era lipsită de puteri.
Văzând că nu mai are rost, îi ascultă sfatul și se culcă. Adormi mai repede decât ar fi crezut Silver. Privind-o în întuneric, aproape izbucni în plâns.
-E doar vina mea, reuși el să spună încet.
Ieșind din cameră, dădu nas în nas cu Cesar care stătea pe un fotoliu din sufragerie. După cum se așteptă, arăta ca un bețiv depravat, scos din minți. Totul era pierdut din cauza lui, așa își spunea în continuare în minte deși nu recunoștea în fața lui Silver. Nu ridică privirea când îl auzi intrând în cameră ci continuă să privească fix spre micul inel din cutie.
-Cum e? reuși să întrebe.
-I-am povestit tot ce știam, dar nimic.
-Nu pot să cred că se întâmplă asta. De parcă ne-ar urmări constant un blestem!
-Cesar, ai puțină speranță. Oricum, dacă te gândești să-i dai vin, las-o baltă! I-a șters o dată memoria. Nu e ca și cum i-ar aduce-o înapoi acum.
-Oare?
Cesar se ridică de pe fotoliu mai sigur pe el ca niciodată. Durerea prin care trecuse începu să se risipească de parcă nici n-ar fi existat și nu el era cel care a stat ca un nebun chinuit, țintuit la pământ. Făcu câțiva pași până să ajungă în bucătărie, lucru care îl înfioră din ce în ce mai tare pe Silver.
-Nu ești în toate mințile!
Reuși să spună când Cesar reveni în sufragerie cu un pahar de cristal și o sticlă de vin de Bordeaux neîncepută.
-Se spune că zeii aveau o licoare numai a lor care le vindeca rănile sufletești și trupești. Până acum, vinul ăsta și-a arătat valoarea și nu numai de afrodisiatic ci de legătură între el și Anne.
-Cesar, ești nebun! Nu-i poți face asta! Poate a calmat-o, dar n-a făcut-o să revină la normal! Anne nu mai trebuie să bea din vinul ăsta!
Însă Cesar nu îl ascultă. Desfăcu sticla cu ușurință, iar aceasta sfârâi ușor. Eticheta de pe sticlă dezvălui anul acelui vin: 1945. Vechimea lui nu făcea altceva decât să-i sporească aroma încât o simplă degustare să dea dureri de cap sau poate chiar mai mult de atât. Silver realiză asta și nu-i venea să creadă că cel mai bun prieten al său urma să-și omoare verișoara în mod inconștient, dar în cel mai aromat mod posibil. Frumusețea unui vin consta mereu în culoarea ademenitoare și mireasma pe care o răspândea. În cazul de față, putea fi confundat cu rubinul...un pahar plin de rubine. Cesar se pregăti să-i ducă paharul Annei, dar fu oprit.
-Cesar, nu!
Un singur pumn. Atât a fost necesar pentru ca cel mort să revină printre cei vii și să realizeze că s-ar fi putut comite un omor. Paharul căzu pe podea spărgându-se în zeci de cioburi, iar licoarea roșie se prelingea ca o pată uriașă de sânge.
-Ce se întâmplă?
Se auzi o voce melodioasă. Anne, trezită de zgomotul provocat de cei doi, se trezi și a vrut să afle ce se petrecea în spatele ușii sale. Mai întâi îi privi pe cei doi cum se uitau nedumeriți unul la altul, apoi la ea. Însă Anne își întoarse privirea spre podea. La contactul cu vinul, ea făcu ochii mari speriată de parcă din acea baltă ar fi răsărit șerpi veninoși gata, gata să o muște. Rezultatul n-a fost altul decât multe țipete și mult curaj din partea lui Silver să o calmeze. O strânse la pieptul său și începu să o mângâie tandru pe cap, ca pe un copil mic.
-Gata, gata. Totul va fi bine.
Ea își îngropă fața în cămașa albastră pe care Silver o purta. Tot ce se putea auzi erau scrâncete și sughițiuri printre valuri de lacrimi. Într-un final, se ridică și Cesar de pe podea și se aproprie de Anne.
-Anne, mica mea Anne – spuse luând-o în brațe – ce-am făcut? Ce-am făcut?
Amândoi încercau să o liniștească, dar ceea ce nu știau era că în mintea Annei, lucrurile căpătau contur. Încă neclar, ce-i drept, dar începu să realizeze cu greu cine era de fapt. Fu dusă înapoi în pat de către Cesar. Nu dură mult și din fericire adormi, dar încă cu lacrimile prelinse pe obraji.
-O să fie bine?
Asta a fost prima întrebare pe care i-a pus-o Cesar doctorului a doua zi după ce îi povesti întâmplarea din seara trecută.
-Este un semn că își amintește. V-am spus, tot ce trebuie să facem e să stăm și să așteptăm. Cel mai neînsemnat lucru o poate face să revină la normal. Aveți încredere!
Dar lucrurile astea nu-l făceau să se simtă mai bine, ba din contra. Vinul acela nu era un lucru neînsemnat, dar totuși a făcut-o să reacționeze în acel hal.
A doua zi s-au întors la Paris. Anne se holbă tot drumul la ploaia care le era alături. Avea să fie o săptămână ploioasă din câte auzise la prognoza meteo. Dar nu asta conta pentru ea. Acei stropi care curgeau lin pe geamul mașinii, care au udat-o înainte să intre în apartament, apoi pe cei care îi urmărea de la fereastra camerei sale o făceau să se simtă nu doar melancolică, ci vie. Rămânând singură în camera sa, începu să inspecteze fiecare colțișor cu încercarea grea de a-și aduce aminte ceva...orice. Răsturnă hainele din dulap, cărțile din bibliotecă, schițele hainelor făcute de ea de când învăța la liceu, dar cel mai important, găsi o mică cutie ascunsă cu grijă. Cu mișcări încete o deschise. Parcă îi era frică de ea. De parcă înăuntru ar fi existat un cuib de vipere gata să sară pe ea, dar nu găsi toate astea ci poze vechi cu ea și...Seth. Făcu ochii mari. O durere puternică de cap începu să o acapareze făcând-o să țipe din toți nervii. Cesar și Silver intraseră în forță.
-Anne! Anne!
Țipă Cesar și în același timp o zgudui cu grijă de umeri, dar fără rezultat. Anne continua să se țină de cap, să țipe și să plângă. Toate astea până la un moment dat, când leșină, obosită. Cesar, cu grijă o băgase în pat.
-Ce sunt alea? arătă Silver spre cutiuța cu fotografii răscolite.
Cesar se aplecă privindu-le. Știa de unde sunt, dar mai ales și cine le-a făcut. Chiar el.
-Sunt amintiri, zise cu vocea stinsă.
-Crezi că...
-Nu știu, Silver.
-Să o lăsăm să doarmă.
Cesar afirmă printr-o mișcare a capului, luă fotografiile și le puse chiar el în cutiuța argintie ca mai apoi să o așeze pe biroul Annei. Întunericul cuprinse camera după ce închise ușa și tot ce se mai auzea era respirația Annei care era cufindată într-un somn adânc.
De ce unii cred că a-ți aminti un lucru este ceva rău? De ce cred că ți-ar putea dăuna? Poate sentimentele profunde atunci când ai trăit ce s-a întâmplat și care te pot răscoli până nu mai ai ce face din tine? Cu toții știm că viața este o ruletă. Poți să câștigi sau poți să pierzi, depinde de norocul fiecăruia. Însă aici nu este vorba de asta. Niciodată n-a fost. E mai mult decât atât. Ceva complex, inexplicabil, ceva ce îți arată că ești o ființă umană. Numai faptul că poți să iubești îți arată asta. Dar, uneori, vrei să scapi de sentimentul ăsta. De ce? Într-un final te poate răni și rămâi cu o cicatrice care te va urmări la fiecare pas. O cicatrice a trecutului tău.
Anne dormi până a doua zi. Auzi din nou cunoscutul zgomot al ploii. Privi tavanul liniștită. Era acasă. Se trezi, făcu câțiva pași și intră în sufragerie. Cesar stătea pe fotoliu alături ce Silver cu micul dejun în față. Când o văzură intrând, amuțiseră și așteptară cu sufletul la gură să spună ceva.
-Cesar! țipă Anne. Măp doare capul! Ce naiba? Iarăși am băut? continuă cu o voce pițigăiată.
Numai la auzul acestor cuvinte, Cesar mai că sări în sus de fericire la fel ca Silver. Fugi și o îmbrățișă, lucru pe care o făcu pe Anne să se uite chiorâș la ei.
-Am câștigat la loterie?
-Nu, zise Cesar răzând.
-Atunci? continuă, stând cu mâinile în sân.
-N-am voie să te iubesc din când în când?
-Atâta timp cât n-ai pretenții să faci baie cu mine, e ok. Ceva miroase bineeee. Cesar! Mi-e foame.
-Acum, Anne, acum.
Cesar nici nu mai așteptă să i se comande că și fugi în bucătărie să-i pregătească ceva să mănânce. În timpul ăsta, Silver o pofti să se așeze la masă lângă el, sorbind-o din priviri. Anne revenise la normal. Chiar dacă era ciufulită, ușor murdară de la rimel și cu buza mușcată, era ea. Întreagă fizic, dar mai ales psihic.
-Silver, nu sunt proastă...auuu! zise Anne ținându-se de cap din cauza durerii.
-Mai încet, îi replică ea.
-Unde eram? Ah, da! Nu sunt proastă! Ce e cu capul meu?
-Asta se întâmplă când treci printr-o amnezie.
-Nu știu ce-i aia, nu mă interesează, dar promit că nu mai beau o lună!
Zise la fel de categoric cum își trânti capul pe masă. Cesar intră în sufragerie cu o ompletă proaspătă, lapte, câteva fructe tăiate și o pastilă pentru durerea de cap a Annei. I le întinse pe fiecare în față, iar ea, se servi.
-Mă bucur că ți-ai revenit, Anne! îi replică Cesar bucuros.
-Uite, nu știu ce s-a întâmplat. Silver zicea ceva de am...am...
-Amnezie, termină Silver.
-Așa. Dar asta nu înseamnă că am murit. Deși trebuie să recunosc că ar fi interesant să mă întorc din morți. Oricum, nu asta e ideea. Ideea e că, sunt aici și pace.
Silver și Cesar se uitau unul la altul. Erau deacord asupra unui singur lucru. Poate că Anne își recăpătase memoria, dar nu și firea. Nu au mai adus în discuție acel subiect pentru că nu-și aveau rostul. Viața continua.
-Apropo, spuse Cesar la un moment dat. De mâine începi școala. Gata cu mini-vacanța.
La auzul celor spuse de Cesar, Anne tăcu. Lăsă încet cana cu lapte pe masă, privind in gol. Știa ce o așteaptă de mâine. Nu îi era frică, dar ceva, în interiorul său o stresa. Știa ce. Nu avea nevoie să i se spună.
-Anne? Ești bine?
-Ce? Da. Sunt bine.
Cesar știa foarte bine că nu era așa, dar nu putea să forțeze prea mult nota. Își băga nasul în multe, dar avea limita lui. Iar acum ajunde la ea. Nu știa ce va urma. Putea doar să spere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu