Poți să râzi, plângi, trăiești, uiți, ierți, dar poți și să mori fără să te întorci printre cei vii. Sau, poate pur și simplu poți păcăli moartea în modul cel mai ingrat posibil cu un preț pe care oricum trebuie să-l plătești. Așa este legea naturii sau după cum spuneau cei din vechime, legea alchimiei. Pentru a primi ceva de preț trebuie să dăruiești un lucru de o valoare egală. Însă nimeni nu a spus că natura poate juca corect. Practic nimeni și nimic nu joacă cu cărțile pe față.
După amintirea celui mort, Anne rămase timp de două zile în pat fără să se atingă de mâncare sau de vin. De fapt, ultimul lucru nu mai exista în acel apartament. Silver reuși să scoată ultimele sticle și să le ascundă în crama vilei părinților săi. Totuși, îl îngrijora foarte tare starea prietenei sale care părea mai mult moartă decât vie.
-Cesar, trebuie să te întorci! Nu știu ce să fac cu Anne. De trei zile e în aceiași stare. Tot ce se întâmplă...nu știu cum să-ți spun, dar parcă ar lipsi multe piese esențiale dintr-un puzzle uriaș.
-Da, și eu am aceiași impresie, Silver. Am o problemă cu traficul, dar voi încerca să ajung cât de repede pot.
Acest lucru spus de Cesar era mai mult fals. Nu se afla pe drum spre Paris ci spre orașul vinului, Bordeaux. Simțea că juca un rol negativ în viața Annei numai văzând ce face de fapt. Dar știa că pentru a rezolva măcar o parte din acele probleme, trebuia să găsească ceva pierdut din orașul păcătos. Trebuia să o aducă pe Anne la viață cu orice preț.
Între timp, Silver intrase în camera Annei. Când o văzu ridicată din pat și stând pe micul pervaz al geamului, zâmbi absent, dar mulțumit.
-Anne, cât mă bucur că te-ai ridicat din pat.
-Am auzit voci venind de afară.
-Vrei să ieși? De fapt, vrei să te duc undeva?
Își întoarse privirea ațintită în stradă spre el. Lumina soarelui care apunea îi lumina ușor o parte din față dezvăluind o altă Anne: o copilă cu tenul alb, părul scurt ușor ondulat și cu buzele cărnoase dând spre vulgaritate, dar nu numai. Semăna cu o mică păpușă de porțelan. O raritate într-o lume ipocrită. Văzând această priveliște, Silver înțepeni pe loc și nici nu mai clipi. De când o cunoștea, nu o văzuse niciodată, dar absolut niciodată arătând așa, o păpușă vie.
-Silver, du-mă în parc.
Cu greu se dezmetici din visare sau mai bine zis, hipnoză. Clipi de câteva ori și îi zâmbi.
-Desigur. Te aștept la mașină.
Zicând asta, ieși, lăsând-o pe Anne din nou singură. Cu mișcări lente, își alese câteva haine din dulap și le încercă cu grijă. Felul în care se mișca o făcea să pară o ființă umană, dar una care nu mai era întreagă. Semăna de parcă ar fi trasă de niște ațe imaginare ca cele pentru marionete. Coborî cu aceleași mișcări comandate la mașina lui Silver. Acesta își revenise din visul ciudat în care intrase, iar acum o putea studia cu atenție fără să mai fie întrerupt de vreo fantezie nebună. Realiză că nimic nu era în ordine. Trăia într-o piesă de teatru ireală cu tente reale, una de o nebunie pură în care încerca cu disperare să supraviețuiască. Era actorul secundar al unei psihoze în care doar Anne trăia.
-Unde e Cesar? reuși ea să spună imediat ce intră în mașină.
-Trebuie să se întoarcă zilele astea. A avut niște treburi de rezolvat.
-El mereu are așa ceva! mărâi printre dinți. Mergem?
-Desigur.
Porni mașina. Tot drumul, până în parcul unde Anne își petrecea timpul desenând, niciunul nu scoase vreun sunet. Nici când au mers încet pe aleea pustie ca doi îndrăgostiți care nu vor să realizeze asta.
-Silver?
-Da?
-Jacques a murit cu adevărat?
-Da.
-Poate mă crezi nebună, continuă Anne după o pauză de tăcere, dar eu încep să nu cred asta. Nu am vrut să realizez în toți acești ani, dar eu nu cred că a murit. Iar Cesar, cred că-mi ascunde multe și nu înțeleg de ce. Nu le pot face o conexiune.
-Anne, delirezi. Încearcă să nu te mai gândești la asta. Sunt lucruri fără noimă. Nu ți-e foame?
-Nu.
-Vrei să ne așezăm pe o bancă?
-Nu.
-Atunci ce vrei să facem?
-Ce vreau? spuse ea întorcându-și privirea spre el. Vreau să mergem în acest moment după Cesar.
-Ești nebună!
-De asta mă iubești.
Anne nu mai așteptă să-i răspundă afirmativ sau negativ ci fugi spre mașină chiar dacă Silver striga ca disperatul după ea să se oprească și să-i vină mințile la cap. Dar atunci își dădu seama de un lucru. Anne cea pe care o cunoștea încerca să iasă la suprafață și să sparga carapacea în care a stat închisă atâta vreme.
-Căutați ceva anume, domnule?
Îl întrebă bijutierul pe Cesar. Acesta, ajuns în Bordeaux, nu se opri la o cramă de vin, cel puțin nu încă, ci la un vechi magazin de bijuterii foarte apreciat prin acele locuri. Cesar privea atent ce era expus în rafturi, apoi își îndreptă atenția spre vânzător.
-Acum câțiva ani, a venit o femeie aici și a adus o bijuterie. Un inel mai exact, din argint cu o piatră neagră.
-Domnul meu, există multe bijuterii de acest gen.
-Vă înșelați! Ăsta era diferit. Era mai special decât toate la un loc. Vă rog enorm să-l căutați.
-Mai știți cum se numea acea femeie?
-Marie Downfall.
Numai la auzul numelui, bărbatul făcu ochii cât cepele și amuți pur și simplu. Plecă de la tejghea undeva în spatele magazinului unde stăteau pe rafturi multe alte bijuterii, care de care mai prețioase, însă acesta se opri la o simplă cutiuță neagră pe care era scris cu litere aurii numele „Marie Downfall”. O luă cu grijă și merse înapoi la Cesar ținând-o atât de atent, de parcă ar fi fost o comoară neprețuită.
-Acesta este.
Chiar și la lumina slabă a becului, piatra inelului strălucea cu putere oricât de negru ar fi fost. Pe alocuri se puteau observa firicele aurii care împodobeau mândre inelul. Era o adevărată comoară, una de care Cesar era mândru și pe care era timpul să o dăruiască moștenitoarei. Chiar dacă în ochii multora părea o banală bijuterie de familie, în ochii lui era mai mult de atât.
Silver și Anne intraseră în Lyon după un drum de câteva ore, iar acum stăteau blocați în traficul de seară.
-Nu pricep! zise Anne nervoasă. De ce trebuie să fie mereu trafic seara?
-Chiar vrei să-ți expun toată teoria mea despre muncă și alte lucruri pe care va trebui să începi să le faci și tu la un moment dat?
-Prefer să ascult operă. Uite, e verde!
Silver oftă ușurat și porni din nou la drum. Anne rămase la fel de plictisită cu privirea pe trotuar, urmărind fiecare pieton care rămânea în urmă. Oboseala drumului o făcu să adoarmă, dar ochii i s-au deschis în secunda doi…
-Silver! Oprește mașina! țipă Anne.
Anne nu apucă să strige bine, iar Silver să oprească. În mașină intră o alta de pe contrasens făcând ca impactul să fie cu adevărat violent. Haosul care se iscă în acel minut era mai mult decât de nedescris. Oamenii țipau, alergau care încotro. Dar nimeni nu îndrăzni să se aproprie de mașina neagră în care cei doi erau aproape morți. În scurt timp, sunetul ambulanței și al mașinilor de poliție răsună în tot orașul.
Cesar deschise ușile spitalui mai mult violent. Din fericire nu apucă să lovească pe altcineva sau să facă ceva nechibzuit. Pe fața sa se putea citi cu ușurință nu doar frica ci o furie monstruoasă. Ajuns la recepție, mârâi mai mult printre dinți. Asistenta blondă îl privi temătoare de parcă ar fi fost o bestie în fața ei și nu unul dintre cei mai carismatici și eleganți bărbați ai Parisului.
-Anne Downfall și George D’Argon.
-Domnișoara Downfall se află încă la reanimare și sunt interzise vizitele deocamdată. Domnul D’Argon se află la camera 305, răspunse blonda cât putu de calm deși îi rămase un nod uriaș în gât.
Cesar mârâi un „mulțumesc” și plecă spre camera lui Silver. Trecând prin acele coridoare, avu senzația stupidă de deja vu. Știa prea bine că trecutul îl va urmări până la moarte, dar nu credea că același moment stupid, un accident de mașină, se va repeta exact după șapte ani. Ironia sorții îl lovi pe Cesar încă o dată în plină forță. Destul cât să realizeze că persoana aflată în pericol nu era nimeni alta decât Anne, iubita sa Anne, cea pe care trebuia să o protejeze cu orice scop.
Intrând în cameră, Cesar îl văzu pe Silver stând întins în pat, dar din fericire treaz. La auzul intrării, acesta își mișcă puțin capul și îl privii cu acei ochi albaștri perfect deschiși.
-Cum ai putut face asta? aproape se răsti Cesar.
-Nu a fost vina mea! îi replică Silver deși destul de secătuit de puteri.
-Nu la accident mă refer, Silver! Ea nu trebuia să ajungă aici. Nu trebuia să veniți după mine! De ce n-ai oprit-o?
-De ce să o fac, Cesar? Pe bună dreptate am ajutat-o. Mi-a spus clar și răspicat că ceva nu e în regulă cu tine, iar acum văd că are dreptate. Puțin îți pasă de ea!
-Nu pricepi! Sunt îngrijorat pentru ea, chiar sunt, dar...încă nu este timpul.
-Timpul pentru ce?
Cesar nu știu cum să o spună și nu doar pentru simplul fapt că nu avea curaj ci pentru că știa ce îl așteaptă. Se așeză pe marginea patului încă frământându-și degetele și mai ales creierul. Trebuia să o spună și să termine cu tot. Trebuia să dea un final acelui bâlci căruia i-a fost părtaș în toți acești ani. Și asta doar pentru binele Annei.
-Silver...Jacques...trăiește.
Deși o spuse mai mult fragmentat și cât de tare putu, cuvintele au avut un impact uriaș asupra lui Silver care rămase de-a dreptul mut de uimire. Ba chiar mai mult. Arăta de parcă însuși Maria Antoaneta reînviase în fața lui în acel moment la care nu se așteptase în viața lui. Își mută privirea de la Cesar într-o direcție opusă. Trebuia să mediteze, să-și dea seama ce să facă.
-Ar face-o fericită, dar ar și distruge-o.
-Știu.
-Iar în situația de față e mai bine să nu știe.
-Nu, Silver! Ea nu trebuie să știe că trăiește! Trebuie să rămână în continuare un secret.
-Cesar, nu pricep, zise Silver nedumerit. De ce vrei să-i ascunzi în continuare așa ceva?
-Pentru că unele secrete ar distruge acea persoană. Nu trebuie să știi mai mult de atât.
Îi replicase rece. Se ridică aranjându-și cu grijă sacoul negru pe care îl purta. Pașii pe care îi făcu în încăpere se auzeau cu un ecou puternic de parcă ar fi mers printre gândurile sale proprii. Ajuns lângă ușă, privi din nou în direcția patului.
-Sper să te vindeci cât mai repede.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu