Unii spun că prietenia este un lucru de preț, iar învățații vremii afirmă că acest lucru trebuie prețuit. Dar dacă din partea unui așa-zis prieten vine trădarea, iar apoi o milogeală enervantă care nu ajută cu nimic situația? Asta înseamnă că n-au făcut încă cunoștiință cu Anne. Când o văzu pe Maya aproape izbucnind în plâns nu o consolă, nu sări să o îmbrățișeze.
-Ce cauți aici? o întrebă în schimb.
-Am venit să-mi cer scuze pentru tot.
-Ai venit degeaba. Pleacă!
-Dar, nu înțelegi. Pot să-ți explic! Nu știi câte am făcut! zise Maya aproape țipând.
-Cât de proastă mă crezi? Nu pricepi? Nu vreau să te văd! Vreau să pleci exact cum ai dispărut! Ai crezut că îmi furi totul. Te-ai înșelat!
-Ce să-ți fur?
-Cesar!
Cesar intrase oricum fără să fie strigat. O luă pe Maya care se zbătea să scape din strânsoarea lui și o scoase afară. Anne privi toată scena impasibilă deși în interiorul său, sufletul se zbătea. Nu știa dacă făcuse ceea ce trebuie. Acționase din instinct, iar acesta nu o înșela niciodată.
Când faima îți este sporită poți fi doborât ușor asta în cazul când ai o inima prea moale sau din contra, poți să prosperi și să-i conduci pe alții. Totuși, sunt unele momente când vrei să fii lăsat singur, departe de lumina reflectoarelor și de lume. Preferi să stai închis între patru pereți și să vegetezi în timp ce deguști dintr-un pahar de vin roșu, ademenitor la miros și care îndrăznește să te amețească.
Anne stătea cu acest pahar pe jumate golit în mână, lângă geam și privea cum stropii de ploaie se lovesc de geamul ei. După prezentare a avut liber o săptămână, iar asta abia începuse.
-Anne, ești sigură că vrei să stai aici toată săptămâna?
Cesar stătea în ușă de mai bine de zece minute și aștepta ca ea măcar să se întoarcă și să-l privească. Evenimentul care se petrecuse între ei fusese uitat de parcă nici nu s-ar fi întâmplat.
-Nu am chef de altceva.
-Silver te-a invitat la cină diseară la restaurantul tău preferat. Eu oricum trebuie să plec câteva zile la Lyon pentru niște afaceri.
-Du-te și rezolvă ce ai de făcut, îi replică Anne indiferentă.
-Bine. Oricum, Silver va veni diseară fie că vrei, fie că nu.
-Când spuneai că pleci?
-Avionul e peste două ore.
-Mă mai gândesc până atunci.
Zis și făcut. Cesar plecă fără alte cuvinte la aeroport în timp ce Anne rămase în același loc cu privirea în gol. Se simțeam făcută bucățele în interior, dar nu-și dădea seama de ce. Oricum nici nu vroia să știe. Când auzi sunetul soneriei de la ușă ezită să răspundă. Așteptă până s-au auzit bătăi puternice. Atunci se hotărî să deschidă. În prag era Silver la fel de elegant ca de fiecare dată. Purta un palton negru lung, iar pe sub el avea un costum elegant englezesc în carouri maro.
-Credeam că ai pățit ceva.
-Sunt întreagă din câte vezi. Intră.
Silver intră elegant și își lăsă paltonul în cuier apoi merse la masa din bucătărie unde stătea și Anne și se așeză la masă.
-Mi-a spus Cesar că nu vrei să vii. Și că...stai în camera ta cât e ziua de lungă. Ce te frământă?
-Nimic, îi răspunse pur și simplu.
-Acel nimic nu există în vocabularul tău.
Anne îl privi lung. Nu îi venea să creadă că tocmai el îi dădea lecții și îi făcea morala în felul lui. Se aproprie de el, dar în loc să-i dea o replică tipică ei, se așeză pe genunchii lui și îl sărută pasional.
-Anne, termină.
Silver o împinse ușor de pe el. Realiză că asta era o joacă stupidă de copii, iar lui nu-i plăcea asta. Anne, când văzu asta, se încruntă și plecă de lângă el.
-Ipocritule! Știm amândoi că mă placi!
-O plăceam pe cea insensibilă și profitoare, nu una care începe să se comporte ca o curvă. Și nu-mi retrag cuvintele!
Nu o mai lăsă să spună nimic. Se ridică, își luă paltonul și ieși imediat lăsând-o pe Anne cu gura căscată și aproape în lacrimi. Privi locul unde a stat Silver, se privi apoi în oglinda din sufragerie, iar în final se uită la sticla de vin pe care o începuse cu o oră înainte și din care degustă doar un pahar. Își privi mâinile tremurând. Căteva lacrimi și-au făcut conturul în palma ei. În nebunia de care ducea parte, sparse un pahar. Realiză un lucru când se privi printre cioburi. Nu mai era ea. Era o altă persoană care îi semăna fizic, dar nimic mai mult. Primul impuls a fost să ia sticla de vin și să o dea pe gât chiar dacă i s-ar fi făcut rău, dar rezistă ispitei. Se băgă în pat încă udă pe față de lacrimi, închise ochii și adormi. Dar ăla avea să fie un somn profund, din care va iei cu greu când amintirile își vor face loc, o vor năpădi și îi vor arăta adevărata ei față, acum mai mult decât inexistentă.
În acest timp, Cesar ajunse la Lyon. Călătoria nu îl obosi mai deloc. Sau poate că nu voia el să o arate. Totuși, el nu se cază la un hotel, un lucru pe care l-ar face în mod normal un turist. De fapt, Cesar era un vechi vizitator al acestui oraș având și un prieten foarte bun la care merse și anume, un tânăr blond, cam slăbănog, cu ochi albaștri după care te topeai numai când îl vedeai, pe nume Jacques. Acesta, când îl văzu pe Cesar în pragul casei sale, îl îmbrățișă ca pe un frate.
-Mă bucur că te-ai întors printre noi, Cesar!
-Mulțumesc.
Intră în casă, dar nu făcu nici doi pași că telefonul începu să sune. Era Silver.
-S-a întâmplat ceva? întrebă Cesar ușor neliniștit.
-Într-un fel da. Printr-o întâmplare pe care nu o pot explica, Anne a început să-mi facă avansuri mai ceva ca o prostituantă. Iar ăsta e un cuvânt frumos.
-Țin minte că băuse un pahar de vin. Silver, nu știu. Am văzut că s-a schimbat dintr-o dată, de când a văzut-o pe Maya...
-Stai! S-a întors Maya? De ce aflu tocmai acum asta?
-Credeam că ți-a spus ea. Și nu înțeleg ce e atât de grav.
-Cesar, ascultă-mă cu atenție. Știu că ești la Lyon, dar să nu faci prostia să mergi la Bordeaux după vin. Nu acum.
-Ce s-ar putea întâmpla?
-Nu știu, dar nu va fi de bine, încheie Silver.
Cesar nu îl sună pentru a afla ce voia să spună de fapt. I se alătură lui Jacques în sufragerie la o cafea, începând să depene amintiri de mult apuse, ce mai era nou, cine a murit, dar mai important, un luru pe care îl interesa, starea Annei.
-Este bine, minți Cesar.
-Ciudat. Mi s-a părut că te-am auzit vorbind de Anne la telefon și nu mi se părea de bine.
-Nu, asta e prietena lui Silver.
-Ce frumos. Asta ai uitat să-mi spui.
Cesar, mai mult decât oricine, nu a vrut să împărtășească noutățile despre Anne cu Jacques. Silver nu știa despre existența lui Jacques, deci practic era o persoană ascunsă, asul din mânecă pe care îl puteai scoate când aveai cea mai mare nevoie. Cu excepția acestui lucru, știa care va fi răspunsul la această prostie. Război sau poate și mai rău. Sfârșitul unuia din grup, cel mai probabil al lui Seth.
Unii spun că ce e ascuns cu grijă va rezista o vreme îndelungată, iar cel ce va găsi secretul va fi un om fericit și bogat. Așa să fie? Jacques cu siguranță va crede altceva când va descoperi că micuța lui Anne e rănită de către prietenul său cel mai bun și asta doar din cauza unui orgoliu nebun.
***
O simplă zi de vară. În curtea vilei în stil Tudor se jucau doi copii, o fetiță, nimeni alta decât Anne, fericită, roșie în obraji, un copil nevinovat de doar zece ani și un băiețel care părea să fie cu doi ani mai mare decât ea. El era Jacques, cel cu sclipirea în priviri și care în acel moment nu știa că va fi despărțit de micuța lui Anne pentru o vreme îndelungată.
Zilele treceau, iar ei erau nedespărțiți. Erau pur și simplu cei mai buni prieteni de când au dat prima dată ochii, acum mulți ani. Doar că, în acea zi de care este vorba, s-a întâmplat. Nimeni nu știe cum cu excepția lui Cesar. Jacques și părinții acestuia au murit într-un accident de mașină.
-Ești bine? se auzi vocea lui Cesar.
Ochii lui Jacques s-au deschis încet. Era bandajat la cap, avea vânătăi pe tot corpul și buza inferioară spartă. Din fericire, nu avea răni mai grave. Îl privi nedumerit pe Cesar. Când încercă să se ridice, nu putu pentru că fiecare părticică din corp îl durea.
-Unde sunt? întrebă el.
-Suntem la Lyon. Îți mai amintești ceva?
-Era o mașină... Mama! Tata! Cesar, ce s-a întâmplat cu ei? țipă Jacques din toate puterile.
-Îmi pare rău, dar au murit. Doar pe tine am reușit să te salvez.
-Cum? întrebă nedumerit și printre lacrimi.
-Tata m-a ajutat cu tot ce trebuie. Am venit amândoi cu ideea. Vom juca un mic joc. Tu vei fi considerat mort, dar vei locui aici, la Lyon.
-Ești nebun!
-Fac asta pentru Anne. Ne așteaptă vremuri grele, spuse Cesar privind pe fereastra geamului. Dar totul va fi bine, îți garantez.
Nu spuse nimic mai mult și plecă lăsându-l pe Jacques în urmă, cu tot cu trecut. Anne a fost cea mai devastată de moartea celui mai bun prieten. Și așa avea să rămână, cu acea tristețe amară ascunsă undeva în adâncul sufletului său.
***
Era seară în Paris, dar una sumbră, de jale. Anne privea cerul pe fereastră cu lacrimi în ochi, devastată de propriul ei suflet. Scoase poza lui Jacques din albumul ei și o privi cu mâinile tremurânde. Acel chip, acea privire...ei doi într-un trecut îndepărtat care nu avea să mai vină și să fie reparat. Era gaura neagră care a ascuns-o atâta timp în interior.
-Te simți bine, Anne?
O întrebă Silver, care, intră din nou pe neașteptate pentru a doua oară în acea seară. Anne își întoarse privirea înlăcrimată spre el și abia îi putu vorbi.
-Azi sunt șapte ani de când a murit.
Nu îndrăzni să-i spună numele, dar Silver înțelese foarte bine la cine se referea. O luă în brațe tandru, strângând-o la piept.
-Știu, Anne, știu. Plângi dacă asta te face să te simți mai bine. N-ai de ce să-ți fie rușine.
Și asta făcu. Acolo, în brațele lui Silver începu să plângă toată acea durere adunată în atâția ani. În acel moment, nici cel mai vechi și mai puternic vin nu o putea ajuta. Nu exista leac pentru o inimă făcută bucăți de o amintire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu