Capitolul VII.

Preţ de o întreagă săptămână, Anne nu îi adresă niciun cuvânt lui Cesar. Cu Silver vorbea doar când mai avea nevoie de material, dar nimic mai mult. Spre surprinderea tuturor, devenise mai punctuală, învăţa orice chestie spusă de profesori la ore, ba chiar îşi făcea şi temele. Devenise peste noapte o elevă model, iar lucru ăsta îi speriase destul de tare pe profi. Ba chiar mai mult, în fiecare seară se închidea în cameră şi lucra la rochia ce i-ar aduce înapoi renumele pierdut. Desigur că doar ea credea că e pierdut. Orgoliul ei devenise din ce în ce mai mare cu fiecare zi ce trecea.

-Mă omoară!

Îi spuse Cesar lui Silver într-un târziu. Au hotărât amândoi să se întâlnească la o cafenea şi să discute despre problema uriaşă în care erau.

-Eu unul nu mai suport! De la acea discuţie, în fiecare zi e la fel. Aceiaşi rutină, aceiaşi nervi pe care îi vărs. Mă omoară cu zilele!

-Gândeşte-te că ar fi fost mai rău dacă nu i-am fi spus. Cine ştie ce s-ar fi întâmplat, încercă Silver să-l calmeze.

-Nu mă pune să gândesc pozitiv, că nu mă ajută deloc!

-Apropo. De mama ei ce ai mai auzit?

-A plecat la fel cum a venit. E o iresponsabilă, la fel ca Anne.

-Nu cred că Anne e iresponsabilă având în vedere că lucrează de o săptămână la acea rochie.

-Silver…ce să facem? Vorbesc serios de data asta.

-Vom trata situaţia cu mult calm. Plus că nu văd altă opţiune decât ca ea să vorbească cu Seth.

-Glumeşti? aproape că sări Cesar.

-Las-o să plângă, să se dea cu capul de pereţi. Va realiza într-un final ce trebuie să facă şi ce nu! De parcă n-ai fost şi tu aşa, craiule!

-La mine e cu totul altă problemă.

Au tăcut amândoi şi şi-au savurat în linişte ceaiul. Pentru Cesar, acea idee era una de sinucidere curată. Silver o ştia şi el foarte bine, dar cum alte opţiuni nu vedeau, trebuiau să parieze pe ultima carte.

Anne stătea din nou închisă în camera ei şi lucra la tivul rochiei. I-au trebuit în jur de trei zile pentru a face schiţa perfectă, iar acum o punea în practică. Era prima dată când lucra de una singură la o rochie. În dăţile din trecut, mereu o ajuta Maya sau Cesar dacă nu era prea ocupat, dar acum… Trăia cu frica să nu greşească ceva minuscul şi să strice tot.

Dar nu numai asta o speria. Se temea şi de singurătatea în care ajunsese din cauza orgoliului ei. Simţea cum pereţii o omoară încetul cu încetul. Nu a fost niciodată claustrofobă, dar niciodată să nu spui niciodată. Că doar, în momentul când te aştepţi mai puţin, atunci ţi se poate întâmpla ceva.

Auzi bătăi în uşă. Ştia foarte bine că e Cesar. Probabil îi aduse ceva să mănânce sau să vadă dacă mai trăieşte. La început nu vroia să răspundă, ca de fiecare dată, dar de data asta îşi luă inima în dinţi. Se ridică. Când să apese pe clanţă, avu o reţinere, dar nu o mai băgă în seamă. Deschise uşa încet, auzindu-se şi un scârţâit. Dar în faţa ei nu era Cesar după cum s-ar fi aşteptat ci era un băiat cu atitudinea gravă, serios, brunet, cu aceiaşi privire blândă în ochi care o făcea pe Anne să tremure. Era…Seth.

Amândoi s-au privit în ochi preţ de câteva clipe. Anne vru să plângă. Nu ştia dacă de fericire sau tristeţe. Totuşi se abţinu cu greu. În schimb, Seth o luă în braţe şi îi puse capul pe pieptul lui. Anne zâmbi şi închise ochii.

-Îmi pare rău. Mi-a povestit Cesar, începu Seth.

-Nu-i nimic. Oricum nu tu erai de vină. Eu am fost mereu cea slabă. A fost pur şi simplu vina mea. Să nu încerci să ţi-o asumi.

Anne vru din nou să plângă, dar nu putea. În schimb, ceva ciudat se întâmplă. Seth coborî la nivelul ei şi o sărută pe buze, iar ea, deşi la început temătoare, îi răspunse. După ce şi-au dezlipit buzele, nu au râs, nu au plâns ci au continuat pur şi simplu la început cu teamă, iar apoi cu mai multă pasiune. Primul lor sărut…probabil ei nu ştiau în acel moment, dar avea să le aducă multe pe cap. Sau poate doar o schimbare.

***

Nu am crezut niciodată în basme sau într-un final fericit. Am crezut în mine şi în el sau chiar ei pentru că, la rândul lor, au avut încredere în mine şi nu m-au lăsat la greu. Totuşi, când îmi amintesc de acea zi de vară, parcă nu mai sunt eu. Mă simt ciudat pentru că niciodată nu am crezut în dragoste, sentimente sau lucruri de acest gen. Aveam nevoie doar de un stimul şi deja începeam să tremur. Câteodată îmi era frică, alteori eram cu adevărat puternică.

Ştiu că acea zi ar fi trebuit să fie una cât se poate de normală. Ţin minte şi acum momentele în care râdeam şi el era lângă mine. Se juca cu mine, mă făcea să mă simt de parcă aş fi fost unică. Poate din cauza vârstei nu foarte mari, poate din cauză că el m-a scos în felul lui din carapace şi m-a făcut să văd viaţa cu alţi ochi? Nu ştiu nici eu răspunsul. E dureros şi frumos în acelaşi timp. Dar, după cum eram şi sigură, nu ar fi trebuit să am încredere într-o asemenea chestie. Un simplu “Te iubesc” a reuşit să strice tot farmecul. L-a făcut incolor. Poate că, undeva, în adâncul meu, ţineam foarte mult la el, dar preferam să ţin asta ascuns, undeva de unde să nu poată ieşi. Probabil şi de asta am făcut prostia să-l refuz, să-l abandonez, iar apoi să fug ca o laşă. Niciodată nu mi-am putut uita trădarea. Şi nici el nu cred că a uitat-o…

***

Anne se trezi transpirată. Era în patul ei, singură, îmbrăcată cu aceleaşi haine de când apăruse Seth. Îşi căută telefonul şi văzu că era trecut de miezul nopţii. Nu putea să priceapă cum de adormise. Trase adânc aer în piept, se ridică şi ieşi din cameră cu paşi mici. Spre surprinderea ei, Cesar stătea la masa din bucătărie şi părea că lucrează la ceva. Se aproprie cu aceleaşi mişcări. Îşi putea simţi respiraţia, dar nu putea să audă nimic. Capul o durea, iar dârele de transpiraţie de pe spatele ei o făceau să tremure. Ca din instinct, Cesar îşi ridică capul şi o privi exact în momentul când Anne era în dreptul mesei. Lucra la pantoful rochiei. Îi punea penele negre şi alte mărgele de care mai avea nevoie modelul.

-S-a întâmplat ceva Anne?

-Unde e?

-A plecat acum două ore. Aveam presimţirea că o să leşini, iar el a stat cu tine până am venit. Chiar şi după.

Răspunsul la ce i-a zis a fost o tăcere lungă. Apoi, cu şiroaie de lacrimi izbucnindu-i din ochi se aşeză în braţele lui Cesar. Acesta, o strânse la pieptul său şi o legăna ca un copil mic.

-Gata, gata.

-Sunt o proastă, Cesar.

-Ba nu, nu ieşti.

-L-am iubit şi încă îl mai iubesc.

Cesar pricepuse printre sughiţuri tot ce spuse Anne. Ştia foarte bine istoria despărţirii, dar nu ştia ce se afla cu adevărat în sufletul ei. Încercă preţ de câteva minute bune să o calmeze. Îi era cu adevărat milă de ea şi nu ştia ce să mai facă.

-Gata!

Îi spuse Cesar într-un final. Nu mai suporta tot ce se întâmpla.

-Nu poţi face asta la nesfârşit. Nu din cauza lui. Nu mai eşti Anne pe care o ştiu.

Se ridică şi îi aduse schiţele rochiilor făcute de ea şi câteva poze unde erau amândoi.

-Asta este Anne pe care o ştiu. Şi e încă acolo, ştiu sigur.

Ea privi toate imaginile din faţa sa cu mâinile în cap. Da, Cesar avea dreptate şi o ştia bine. Nu putea să mai continuie circul. Observă din nou pantoful făcut de Cesar după schiţa sa. Îi luă şi îl măsură din priviri.

-Mai dă-mi nişte pene.

Amândoi au stat cu schiţele în faţă şi au continuat treaba până la ivirea zorilor. Durerea ascunsă din inima Annei începea să devină ca o pată neagră, enervantă şi nimic mai mult. În interiorul ei începea cu adevărat o bătălie pe care nu o putea înţelege. Era şi ironic, dar şi adevărat.

Deşi dormise doar două ore, se simţea revitalizată. Avu parte şi de o cafea bună împreună cu Cesar. Lucrurile începuseră să devină ca la început de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. În aceiaşi dimineaţă veni şi Silver în vizită la el.

-Ce mai face mica mea prinţesă?

O sărută pe Anne blând pe frunte şi se aşeză pe scaunul de lângă ea.

-Foarte bine, mulţumesc.

-Te văd cam obosită totuşi.

-Am avut o discuţie mai lungă. Nu, Anne? interveni Cesar zâmbind.

Răspunsul veni tot cu un zâmbet, lucru care îl mulţumi foarte mult pe Silver.