Deobicei problemele din trecut de care crezi că ai scăpat se întorc într-un final. Dar dacă trecutul te vânează? Asta e o altă problemă. Şi nu că ai repeta aceiaşi greşeală iar şi iar. Oh, nu. E vorba mai mult de un déjà vu. Încerci şi încerci…şi încerci din nou, dar tot nu.
Anne încerca cu greutate, dar de fapt nu, mai mult de lene şi de faptul că nu avea ce face, să cânte la pian. Nu cred că poate fi obiect muzical torturat mai rău ca ăsta. Mai ales când cea care torturează este ea. Şi ce melodie? Nu mă gândesc la Mozart pentru că e prea greu, iar ea a realizat asta ci la o simplă Oda bucuriei. Probabil Beethoven ar învia dacă ar putea auzi ce a ieşit din opera lui. Într-un final, plictisită de torturat, Anne îşi pune picioarele pe claviatură, se lasă mai bine în scaunul cu spătar şi îşi aprinde o ţigară.
-De ce îi ia atât de mult?
Spune asta mai mult mârâind. Da, îl aşteaptă pe Cesar care i-a promis cu desăvârşire că se va întoarce cât de repede poate de acolo de unde a avut treabă. Mai mult ca sigur Anne cloceşte un plan prin care îl va omorî.
Nici nu termină de tras două fumuri că vărul său intră pe uşă foarte calm şi cu un dosar în mână. Anne îşi întoarce capul şi ridică o sprânceană la vederea lui.
-Ai întârziat!
-Ai mâncat?
Anne se plasează în faţa lui cu o privire cu adevărat ucigătoare, trage aer în plămâni şi pur şi simplu începe să ţipe.
-Cum să mănânc? Eşti normal? Eu stau ca fraiera aici şi aştept să răsari de nu ştiu unde ca să faci nu ştiu ce! A trebuit să omor un pian pentru tine! Un pian!
-Ce-ai omorât?
-Pianul, surdule!
Cesar face ochii mari, aruncă dosarul în sus şi fuge spre pian. Îl mângâie, îl verifică de parcă ar fi un doctor specialist, lucru pe care îl enervează pe Anne care trebuie să aştepte.
-Ai terminat?
-Trăieşte! spune Cesar de parcă ar fi obţinut o victorie.
-Oh, felicitări! Aveţi un băieţel! Ce-i cu astea?
Anne ia dosarul de pe jos, îl pune pe masă şi se aşează pe un scaun. Cesar, după ce-şi dă paltonul jos, se aproprie, se aşează, îşi aprinde o ţigară şi deschide dosarul.
-Acesta, este ce s-a întâmplat cu Seth cât timp tu ai stat ca un pierde vară. Sau, mai pe înţelesul tău, după impact.
-De ce ai un dosar?
-Nu mă întreba. Silver e cel care le pune în chestiile astea. Spune că aşa e mai uşor de găsit, numerotat, mă rog. Ai prins ideea.
-Da. Deci?
-Dacă îţi vine să crezi sau nu, tipul ăsta ar putea fi considerat un sfânt. Are o prietenă de aproape un an jumate cu care se înţelege foarte bine, doar că tipa e cu un an mai mare. Niciun act de violenţă, nicio internare la psihiatrie sau la dezintoxicare. Tipul te-a bătut la cuminţenie.
-Splendid. Deci el e îngeraşul, iar eu cea cu corniţie. Altceva?
-Da. Va fi dădăca ta.
La auzul cuvântului, Anne făcu ochii mari cât cepele.
-Scuză-mă, dar nu cred că te-am auzit…
-Ba ai auzit foarte bine.
-Nu-mi poţi face asta!
Anne se ridică în picioare, iar scaunul căzuse. Pe faţa ei se putea citi furia deşi ştia că asta e doar o mască. Nu putea să se îndrăgostească de el, tocmai de Seth. Nu după atât timp. Prefera mai bine să-l uite.
-Dar eşti îndrăgostită de el.
-Nu pricepi? Nu vreau aşa ceva! Nu de la el!
-Oricum nu mai ai ce face. Vine diseară.
-Nu-mi spune că mă laşi singură!
-Ba da. Am treburi în seara asta cu Silver. Haide că îţi fac ceva să mănânci.
Anne mârâi şi alergă în camera ei. Se trânti pe pat plină de nervi. Oh, nu. Nu se va întâmpla asta. Nu mie! De ce naiba tocmai el? Dintre toţi? Ce-am făcut să merit asta? Ok, Anne, linişteşte-te. Totul va fi bine. Trebuie…trebuie să fii afurisită cu el, insuportabilă chiar. Dar, ah…nu pot. Nu-i pot face tocmai lui asta.
-Cesar, idiotule!
Anne mai mult se foia în pat decât să stea locului. Nici măcar mâncarea nu a vrut să intre în stomacul ei. Stătea şi îl privea pe Cesar cum gustă din bunătăţi bătând cu degetul în masă.
-Poate că nu e ceea ce scrie în dosarul ăla.
Ideea îi veni desigur în timp ce medita. Ştia şi singură că o persoană ca el nu putea să fie atât de cuminte. Avea mai multă experienţă decât credea Cesar.
-De ce spui asta?
-Pentru că ăsta e adevărul! aproape strigă Anne.
-Anne, dragă, a fost urmărit şi am tras concluzia deja.
Anne strâmbă din nas şi fugi înapoi în cameră. Nu putea suporta gândul că nu o crede tocmai el, cel care îi dădea mereu dreptate. În minte îi apăreau tot felul de imagini cum să dovedească asta. Într-un final, cloci un lucru, dar mai întâi trebuia să apară Seth. Problema ei în schimb în acel minut era că nu ştia cum avea să reacţioneze şi asta o stresa.
Mai avea câteva ore până ajungea deci putea să se calmeze, dar ceva din interiorul său nu o lăsa absolut deloc. Arăta ca un căţel plouat şi nici măcar nu ştia de ce. Nici măcar ce o măcina atât de tare în interior. Se ridică, îşi luă pachetul de ţigări de pe masă şi cheia de la vilă. Când ieşi din cameră, Cesar făcea curat prin bucătărie.
-Pleci undeva?
-Da. Mă duc până acasă.
-Vrei să te conduc?
Răspunsul veni printr-o negare din cap. Îşi luă paltonul lung şi negru care avea un uşor stil army prin lanţurile de la umeri, se încălţă şi ieşi fără să mai spună nimic. Aflată în mijlocul oamenilor şi simţind aerul proaspăt suspină într-un fel uşurată. Îşi aprinse o ţigară şi o porni cu paşi mici spre adevărata ei casă. Se simţea ca o stafie care trece printre o mare de oameni, imună la orice. Se simţea secătuită de tot. Parcă toată energia de care dispunea se risipise ca fumul unei ţigări.
Norocul ei era că nu avea de mers prea mult. Aflată în faţa casei, privi geamurile neluminate şi amintiri o invadau din orice colţ. Deschise uşa. Era atât de rece, dar ea continuă să meargă prin încăperile goale ajungând într-un final în camera ei. Atunci îşi aminti toate acele zile când ea nu era ce este acum. Era diferită. De fapt totul era diferit. Camera ei rămase mobilată însă era acoperită cu mai multe cearşafuri. Dădu la o parte unul de pe dulapul ei de haine, iar apoi mai mult cu frică îl deschise. Mai erau câteva haine pe care ea nu le mai purtase de ani de zile, dar dintre toate, ce a atras-o cel mai tare a fost o cutie mică argintie.
O luă mai mult tremurând şi se aşeză lângă geam. Deschise cutia cu aceleaşi mişcări încete şi stângace. Descoperi foi şi poze cu ei doi. Ea şi Seth din vremurile când erau cu adevărat apropriaţi. Fără să-şi de seama măcar, începu să plângă, lacrimile curgându-i în şiroaie pe obraji. Totul îi părea atât de departe, iar acum şi se simţea de parcă ar fi făcut o greşeală uriaşă pe care simţea că o va repeta. Dar, în ciuda lacrimilor, pentru prima dată se simţea cu adevărat singură. Pentru prima dată, regreta toate greşelile făcute. Cu greu îşi stăpâni lacrimile. Luă cutia şi o puse în geantă. Nimeni nu trebuia să ştie de ea orice ar fi. Plecă fără să mai privească înapoi. Acum trebuia să dea piept fie că vroia, fie că nu, cu trecutul. Trebuia să dea piept cu ea.
În timp ce urca scările simţi un parfum cunoscut. Ăsta era semnul că venise şi o aştepta. Când intră, suspiciunile i-au fost adeverite. Seth stătea şi vorbea nonşalant cu Cesar. Când a intrat, amândoi şi-au întors privirea spre ea.
-Ah, Anne, ai venit exact la timp.
-Da, punctuala de mine, răspunse mai mult sarcastic.
Cesar se ridică luând şi o servietă de pe masă. Se aproprie de Anne şi o mângâie blând pe păr, dar aceasta se retrase puţin mai violent privindu-l nervoasă.
-Nu voi lipsi mult.
Vru să o sărute pe frunte, dar şi de această dată se retrase. Printr-o mişcare simplă a capului îşi luă la revedere de la Seth şi ieşi. Anne privi în continuare uşa după ce vărul său plecă, apoi îşi mută privirea la brunet. Strâmbă uşor din nas şi se îndreptă spre camera sa. Nici nu apucă să deschidă uşa că Seth o prinse de mână şi o lipi de el.
-Nici măcar o îmbrăţişare?
-Lasă-mă!
-Vai, dar ce obraznică am devenit.
Începu să o atingă tandru pe obraz, apoi pe gât, începând să coboare din ce în ce mai jos, dar nu reuşi pentru că Anne se retrase brusc şi intră în câteva secunde la ea în cameră. Tot ce Seth a putut auzi a fost cheia din broască semn că uşa a fost închisă.
-Anne!
-Du-te naibii!
Anne căzu lângă uşă. Se abţinu să mai plângă. Acum tot ce creştea înăuntrul ei semăna a ură. Seth continua să bată în uşă cu gândul că poate se va deschide.
-Haide, Anne. Ţi-ai pierdut simţul umorului? Anne?
Dar nu primi niciun răspuns. Se aşeză şi el lângă uşă.
-Să ştii că te aştept.
Anne stătea încruntată. Vroia să-şi aprindă o ţigară, dar nu reuşi. Nu se simţea în stare de nimic. Până şi planul ei de la început i se păru o adevărată prostie şi nu ştia în momentul de faţă ce să mai creadă. Totuşi, în ea ardea o dorinţă stranie de a fi din nou atinsă de Seth. Să fie atinsă la fel de senzual încât să vrea şi mai mult. Îşi muşcă buza inferioară. De plăcere? Nici ea nu ştia.
-Anne?
Până la urmă, se hotărî să-i răspundă.
-Da?
-Ţi-au mai crescut sânii.
Anne făcu ochii mari şi începu să fiarbă de nervi. Luă o revistă de pe masă, deschise dintr-o mişcare uşa şi îi dădu una lui Seth peste cap.
-Idiotule!
-Au!
S-au privit din nou. Anne începu din senin să râdă cu poftă în timp ce îl privea.
-Ce moacă de câine plouat ai!
-Ha! Ha!
Aruncă revista într-un colţ şi ieşi din cameră aşezându-se lângă Seth.
-Tot rea ai rămas.
-Ha! Uite cine vorbeşte, spuse Anne adoptând o figură de copil mic şi supărat.
-Şi tot un copil ai rămas.
-O voi lua ca pe un compliment.
Amândoi au început din nou să râdă. Anne nu putea să-şi dea seama de ce-şi schimbase atitudinea atât de brusc, dar de un lucru era sigură. Trebuia să joace un joc de care îi era frică până în măduva oaselor că îl va pierde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu