Capitolul VI.

Deobicei când iubeşti pe cineva, te dai peste cap pentru a te apropria de persoana respectivă. Dar ce se întâmplă când sentimentele sunt haotice şi fără înţeles? Dacă se schimbă la fiecare minut? Probabil nu ne-a fost niciodată dat să aflăm acest lucru.

După întâlnirea cu Seth, Anne rămase într-un fel îngheţată. Din momentul în care el plecă şi Cesar intră, rămase întinsă pe pat învelită în plapumă. Privea în gol, cu gândurile împrăştiate. Nu că ea le-ar avea vreodată într-o ordine normală, dar asta este cu totul altceva. Cesar era îngrijorat, la fel ca Maya. Ea nu mai putea veni în vizită la Anne datorită părinţilor ei, dar în acel moment pe ea o interesa asta cel mai puţin. Cesar stătea cu ea, la fel ca acum.

Îi aduse o tavă cu mâncare deşi ştia că nici măcar nu se va atinge de ea, apoi se aşeză pe marginea patului. Îi dădu la o parte câteva fire de rebele de la breton.

-Anne, încearcă să-ţi revii. Uită-te în ce hal arăţi! Şi nici măcar nu pricep de ce.

-Tu nu pricepi nimic niciodată!

I-o întoarse Anne şi se întoarse cu spatele la el. După părerea ei, doar ea pricepea câtuşi de puţin ce se petrece cu adevărat. Nu ştia dacă îi este frică sau bine. Ajunse să nu se mai cunoască.

-Nu mai e el.

Reuşi într-un final să spună şi se ridică în poziţia de şezut. Cesar o privi, iar ea pe el. Niciunul dintre ei nu ştia ce să mai spună. Cel puţin Anne ar fi vrut să plângă, dar nu mai avea ce să dea afară din ea.

-În ce sens?

-Nu ştiu. Nu pot să pricep. Dar se citeşte pe faţa lui. E diferit.

-În ce sens totuşi?

-Nu ştiu! Nu pricepi? Nu pot să-mi dau seama!

Se trânti înapoi cu capul pe pernă şi îşi trase plapuma peste cap. Cesar o privi oftând.

-Ai de gând să mănânci?

-Nu!

-Nu credeam că trebuie să recurg la aşa ceva, dar…

Luă tava şi ieşi. Anne îşi dădu plapuma jos din cap şi privi în cameră. Se aştepta la o săritură sau orice altceva ce ar fi făcut Cesar. Eventual să-i toarne o găleată de apă în cap. În loc de toate astea, vărul său intră cu un pahar plin pe jumate de un lichid roşu.

-Vin de Bordeaux. Nu credeam că voi apela la el atât de repede.

Îl puse pe noptieră. Anne îl privi pe el, apoi paharul cu vin. Îi era frică, dar îşi şi dorea la nebunie să guste din el. Ceva o atrăgea, dar o şi respingea în acelaşi timp. Şovăi puţin, apoi luă paharul. După prima sorbitură simţi cum vinul îi aleagră prin vene. Într-un fel parcă învia. Îl dădu tot pe gât.

-Cum a fost?

-Dulce şi…tare.

-Nu e destul de vechi. Totuşi s-ar putea să te simţi puţin ameţită.

-Mă simt adormită.

Se întinse fără alte comentarii, închise ochii şi adormi pe loc. Cesar privi paharul gol, apoi oftă. Ştia foarte bine că nu era încă vremea ca Anne să guste din el şi începea să creadă că a făcut o adevărată greşeală. Se ridică, dar nu înainte să o sărute pe frunte. Îşi dorea să nu fi făcut greşeala de a-l aduce înapoi pe Seth în viaţa ei, dar era destul de întreg la minte ca să realizeze că o dată şi o dată tot va trebui să se întâmple impactul. În schimb, ăsta era doar începutul.

Când Anne se trezi, era seară, dar nu putea să-şi de seama cât şi de ce dormise. Se simţea de parcă ceva i-a fost şters cu radiera. Dar făcând abstracţie de acea senzaţie, undeva în interiorul ei, se simţea bine, chiar vie. Se ridică cu grijă din pat, dar mai mult ţinându-se de cap. Asta o durea cel mai tare în acel moment şi ieşi. Cesar îşi făcea de treabă prin bucătărie, dar când Anne intră, lăsă totul baltă şi o privi zâmbind.

-‘Neaţa somnoroaso!

-‘Neaţa.

Se aşeză la masă încă ţinându-se de cap.

-Cât am dormit?

-Cam toată ziua. Ce? Credeai că ai dormit mai mult?

-Nu, doar că…nu pot să pricep de ce nu-mi amintesc nimic. Adică totul e în ceaţă.

-Ce-ţi aduci aminte?

-Că plângeam. Dar nu înţeleg de ce.

Cesar o privi şi parcă ceva îl cutremură. Se aşteptă ca vinul să o ameţească puţin, ba chiar să o adoarmă, dar nu să uite anumite lucruri. Într-un fel era mulţumit de acel rezultat pentru că ştia că în acest fel, ea va fi mult mai liniştită până îl va întâlni din nou pe Seth. Însă ştia că va avea parte şi de un contrariu. Dar prefera să amâne inevitabilul. Se aşeză în faţa ei.

-Vrei să-ţi dau o pastilă pentru cap?

-Ce? Nu, îmi trece. Mi-e foame!

Amândoi au zâmbit. Cesar o servi cu ce pregătise şi mâncară în linişte. Anne simţea în acele momente că i se luase ceva de pe inimă, că putea să supravieţuiască. Era fericită.

Seara trecu pe nesimţite şi îi făcu loc dimineţii. Anne se simţea mai bine, chiar revigorată. Nu o mai durea capul, nu era supărată, nici măcar nu îi mai păsa de pierderea bruscă de memorie. Când plecă la liceu, Cesar era deja plecat. Unde? Habar n-avea. Ieşi în stradă, îşi puse căştile în urechi şi dădu drumul la muzică. Măcar să aiba ceva care să o acompanieze până la destinaţie. Însă, ceva o făcea să simtă de parcă ceea ce se întâmpla era un deja-vu.

But it's the wrongs that make the words come to life

"Who does he think he is?"

If that's the worst you got

Better put your fingers back to the keys

One night and one more time

Thanks for the memories

even though they weren't so great

"He tastes like you only sweeter"

Versurile o făceau să se simtă dubios, aproape că nu mai era atentă pe unde mergea, pe lângă cine trecea sau ce se întâmpla cu adevărat în jurul ei. Pentru ea începea să devină inexitent ca picăturile de ploaie care se scurg de pe frunze. Sau ca…lacrimile. Se opri în mijlocul trotuarului. Ceva sau cineva mai bine zis începea să aiba contur în mintea ei. Acel ceva sau cineva pe care îl uitase, dar nu înţelegea de ce. O amintire ştearsă cu buretele, una care aparţinea de ea, de toată existenţa ei.

-Anne?

Vocea îi era cunoscută. O voce de care îi era dor, una cu care crescuse de atâta timp. Era aceea care o făcea să se simtă specială, apreciată. Semăna atât de mult cu vocea mamei ei încât i se părea cu adevărat ironic ca ea să fie cea care o strigase. Totuşi, curiozitatea o împingea să privească în spate. Îmbrăcată într-un palton negru, englezesc, cu părul prins în coc şi cu acea privire blândă, mama ei stătea la mică depărtare de ea aşteptând ca fiica sa să-i sară probabil în braţe. Lucru, care nu se întâmplă.

-Ai dispărut subit şi acum te întorci?

-Draga mea, eu…

-N-am nevoie să ştiu mai mult. Nu am chef de clişee, bine? Poate ne mai vedem.

Astfel, fără alte cuvinte în plus, Anne o lăsă pe mama sa în acel loc fără să mai spună altceva. Pentru ea, acea fiinţă care a crescut-o şi care a părăsit-o când avea mai mare nevoie de ea, nu mai exista. Nu mai era în acelaşi film cu ea. Povestea de adormit copii se terminase. Lucru pe care îl realizau într-o anumită măsură amândouă.

În drumul spre liceu s-a simţit complet ştearsă. Multe se destrămau de ea şi nu mai suporta. Şi ştia foarte bine că tot ce se întâmpla în jurul ei era abia începutul. Nu ştia ce o doare mai tare. Sfârşitul sau schimbarea ei. Ajunsă în clasa ei, nu o văzu pe Maya, lucru care i se păru cu adevărat ciudat.

-Hey! Unde e Maya? întrebă Anne pe o roşcată.

-Anne! Bună şi ţie! Cum? Nu ai auzit noutăţile?

-Nu. În caz că n-ai observat, nu am mai trecut pe aici de ceva timp.

-Ah, da. A primit o bursă la Moscova pentru un an. Asta pentru că ea a stat pe la şcoală şi a avut grijă să se facă remarcată cu hainele pe care le-a creat, nu ca…hmm, alte persoane de aici.

Desigur că roşcata făcea referire la Anne, lucru pe care l-a înţeles şi ea. Toate fiind spuse, Anne a început să tremure de nervi, şi-a aruncat geanta pe banca în care stătea şi a fugit imediat la baie. Chiar dacă se împiedica şi dădea peste alţii, asta îi păsa mai puţin în acel moment. Ea era cunoscută drept cea mai bună din tot anul, a avut grijă de asta. Iar acum, toate visele i-au fost spulberate cu un pumnal. Şi încă unul infipt chiar în inima sa. Ajunsă în baie, găsi două tipe, tot din anul ei. Când au văzut-o, au ieşit fără să spună nimic. În fond, de asta avea nevoie Anne. Să fie singură. Se uită în oglinda băii şi încerca să priceapă de ce nu-şi amintea anumite lucruri şi de ce a lipsit de la şcoală.

Orice făcea, nu reuşea să-şi amintească. Totul era parcă şters din mintea ei. Se mai privi încă o dată în oglindă. Nu se recunoştea. Privirea nebună şi întunecată, pielea albă, buzele de un roşu deschis…nu era ea. Se depărtă încet de parcă i-ar fi frică de persoana care o privea. Într-un final, se aşeză rezemată de perete pe gresia rece şi oarecum udă, cu genunchii strânşi la piept. După câteva momente de tăcere morbidă, îşi scoase telefonul din buzunar şi formă, oh, nu numărul lui Cesar, ci al prietenului acestuia, Silver. După două tonuri îi auzi vocea.

-Alo?

-Silver? Eu sunt.

-Anne? Oh, mademoiselle, cu ce îţi pot fi de folos?

-Ai păstras pânza aia vişinie?

-Cea din catifea? Da!

-Perfect. Adu-o la Cesar şi spune-i să nu se atingă de ea. O vreau azi!

-Dorinţa ta va fi mereu poruncă pentru mine.

-Mulţumesc. Ne vedem!

-Au revoir!

Închise zâmbind, se ridică, apoi se privi din nou în oglindă. Zâmbi persoanei necunoscute care ar fi trebuit să fie de fapt reflexia ei.

-Nu mă las eu uşor. Vei vedea!

Cu asta, ieşi. Acum, să ne întoarcem asupra lui Silver, pentru a rezolva misterul: cine e el? Prietenul cel mai bun al lui Cesar şi nu numai atât. Deţine propria sa companie de modeling şi o ajută mereu pe Anne în problemele legate de design vestimentar. Probleme mai mult de material, atelier şi alte lucruri de care are ea nevoie. Şi în momentul de faţă este mai mult decât o nevoie, este războiul pe care şi l-a declarat Anne ei însăşi.

Rezolvând misterul, ne întoarcem la Anne, care în felul ei victorios ieşi trântind uşa în lături şi desigur lovind pe cineva. Abia când se auzi un “poc!” uriaş se uită să vadă cine era victima. Seth stătea lipit de perete şi îşi freca capul. Anne se repezi să îl ajute să se ridice.

-Îmi pare atât de rău! Chiar nu am vrut.

-Nu-i…nu-i nimic.

Când Anne îl privi, se uită cu o sprânceană ridicată la Seth, dar fără să-şi amintească nimic de el, doar că…

-Tu eşti tipul de care m-am izbit pe stradă!

-Ce?

Seth o privea şi mai dezorientat de cât era când l-a lovit uşa.

-Ai chef de glume, Anne?

-Tu de unde îmi ştii numele?

Amândoi s-au răstit în acelaşi timp, deci efectul a fost mai mult de ceartă. Seth îşi luă cărţile după ce se eliberă din strânsoarea fetei.

-Ciudato.

Şi zicând acest lucru, plecă fără măcar să mulţumească. Anne rămase cu privirea bleagă şi privind în urma lui Seth. Nu putea să priceapă multe lucruri la ora aia, ca deobicei de altfel.

-Idiotule!

Şi ăsta a fost răspunsul ei. Se ridică de parcă nu s-ar fi întâmlat nimic, lăsând lumea să se uite mai mult decât mirată la scena ce avu loc.

-De ce am numai eu impresia ca ziua asta a fost cu totul şi cu totul stupidă? Oh, ştiu că este un motiv! Îl simt!

Cu acelaşi gând de aproximativ cinci ore a ieşit Anne din liceu. Era frustată, uşurată, dar totodată şi nelămurită. Dar punând astea cap la cap, rămase surprinsă când în faţa liceului era un Porsche negru decapotabil specific anilor ’90. Oricum, numai când a văzut-o mai de aproape şi-a dat seama că Silver era cel care venise după ea. Îi ştia maşina din ziua când a cumpărat-o. El o aştepta stând lângă maşină în timp ce fuma o ţigară. Din nou, stilul lui tipic ieşea cu uşurinţă în evidenţă. Costum elegant, model specific anuilor ’60, dar îmbunătăţit, de un maro închis, în dungi, pantofi negri clasici, pălărie neagră şi nelipsiţii cercei din urechea stângă. Anne, de cum îl văzu îi sări în braţe.

-Tu eşti ultimul om care mă aşteptam să vină după mine.

-Şi eu mă bucur să te văd.

Îi luă bărbia între degete şi o sărută lung. Anne îi răspunse fără jenă şi într-un fel chiar pofticioasă. Când buzele lor s-au despărţit, ea tot ce a făcut a fost să-i zâmbească ca mai apoi să intre amândoi în maşină.

-Mi-au adus materialul?

-Da. L-am lăsat la Cesar după cum ai spus. Şi chiar el m-a rugat să vin după tine.

-Bănuiam eu că nu veneai pur şi simplu.

-Oh, Anne…mă jicneşti. Profund!

-Ştiu. Tocmai de asta mă iubeşti.

-Evident.

-Se întâmplă ceva ciudat, îi spuse Anne deodată serioasă.

-Cum adică?

Anne începu să-i povestească despre plecarea neaşteptată a Mayei, iar apoi despre mama ei. Era sigură că nu a avut halucinaţii şi că a întâlnit-o pe bune, iar apoi i-a spus despre faptul că nu ştia de ce nu îşi aminteşte anumite lucruri. Numai când a pomenit asta, Silver s-a foit nervos, el ştiind foarte bine care era răspunsul la întrebarea finală a Annei.

-De ce nu-mi pot aminti?

Silver şi-a muşcat buza. Dacă îi spunea, o rănea pe Anne având în vedere că el i-a dat de la bun început ideea lui Cesar. Şi totodată, dacă îi spuneam, risca să işte o adevărată ceartă între veri. Dar dacă nu îi spunea, ea va rămâne în ceaţă până când va afla singură adevărul într-un fel sau altul. Deci oricum ar fi privit situaţia, tot la ceartă se ajungea.

-Cred că ar fi mai bine să vorbeşti cu Cesar.

-Nu mă va asculta dacă nu eşti şi tu acolo!

-Bine, voi rămâne.

Pentru prima dată, Anne văzu că Silver poate avea şi o latură serioasă. Pe asta nu o mai văzuse până acum. Ba din potrivă. Ea îl vedea mereu ca tipul cel glumeţ, dispus să o ajute. Ajunşi la apartament, Cesar ridică uşor din sprânceană când îl văzu şi pe Silver. Dar când văzu şi faţa serioasă a Annei, înţelese parţial. În timp ce ea se aşeză la masă, se mulţumi să îl întrebe în şoaptă pe Silver:

-I-ai spus?

-Nu. O va afla de la tine.

Se temea de asta. În fond ştia şi el cât de inevitabil era să ascundă acest mic secret de Anne. Ştia şi consecinţele. Se aşeză la masă în faţa ei, iar Silver rămase în picioare lângă Cesar de parcă ar fi vrut să-l protejeze. Anne fu cea care întrerupse tăcerea.

-Cesar? Sunt nebună?

-Nu. Cine a spus asta?

-Nu-mi amintesc multe. Azi, am dat peste un băiat din greşeală. Tipul de care ţi-am spus că am dat atunci. Dar îmi este într-un fel cunoscut. Şi Maya…a plecat, dar nu pricep de ce există o gaură în mintea mea. De ce am lipsit atât de mult şi nu pot să-mi amintesc?

-Din cauza mea.

-Şi teoretic a mea, spuse şi Silver.

-Nu pricep.

-Anne, încearcă să te concentrezi. Îniante să te trezeşti…ce s-a întâmplat? Ce îţi aminteşti?

-Nimic înafară de un pahar…şi…că am băut ceva.

-Îţi mai aminteşti de vinul acela din camera ta? Cel de care ţi-am spus că îţi va alina rănile?

-Da.

-Ţi-am dat din el. Nu trebuia, ştiu. Dar asta nu e tot. Ţi-am dat cel mai puternic drog, ca un prost ce sunt. Ţi l-am dat pe Seth!

Numai când auzi numele, imagini începură să apară în mintea Annei. De parcă o grămadă de informaţii dispărute ar fi apărut din senin. Îşi amintea faţa, privirea, dar parcă nu voia să ştie mai multe.

-Ai plâns, continuă Cesar. Lacrimile combinate cu vinul vechi cum e cel de Bordeaux sunt un adevărat drog care te face să-ţi pierzi efectiv minţile. Te face să uiţi tot ce e legat de ceva. Anne, nu am vrut să fac toate astea. Dar văzându-te în starea în care erai nu mai puteam continua…nu te puteam lăsa în halul ăla!

-Şi te-ai gândit că o ştergere de memorie m-ar ajuta?

-Da.

-Eşti un prost! Cel mai mare pe care l-am întâlnit vreodată.

Ţipă şi fugi în câteva secunde la ea în cameră. Faptul că a fost drogată de propriul ei văr o făcea să se simtă stupid. Şi mai mult, îi satisfăcuse plăcerea. Aşa vedea ea lucrurile, pe când Cesar şi Silver nu erai deloc deacord cu gândirea ei pe care o ştiau foarte bine.