sâmbătă, 6 august 2011

Capitolul III.

Când pisica nu-i acasă, şoarecii joacă pe masă, dar în cazul de faţă, când Cesar nu-i acasă, Anne fuge la prietena ei cea mai bună şi se îmbată cum numai ea ştie. Dar, ceea ce ea nu ştia era că vărul său ştia foarte bine unde să caute şi se apropria. Fierbea de nervi în maşină şi îşi făcea planul în minte cum să o omoare.
-Anne, ar trebui să o laşi mai moale.
-Oh, haide Maya! Trebuie să…huc…să…huc…toastez. Pentru libertatea mea!
Maya îşi privea neajutorată prietena care făcea mare tărăboi deşi era pe canapea. Băuse destul de mult, iar ea ştia asta şi nu vroia să intre în bucluc cu vecinii sau în cel mai rău caz cu părinţii. Încerca să ia sticla de Martini din mâinile Annei, dar fără rezultat.
-Anne! O să ţi se facă rău.
-Şi ce dacă? Cu-…huh…-i pasă? Nimănui! Mă auzi? Nimănui!
Din senin, Anne începu să plângă. Era nervoasă. Începuse să dea cu piciorul în măsuţa de sticlă, iar Maya încerca cum putea să o liniştească, dar nu apucă bine să rezolve problema că auzi soneria.
-Acum chiar am intrat în bucluc, zise Maya supărată.
O lăsă pe Anne acolo unde era şi se grăbi să deschidă uşa. Rămase cu totul uimită când îl văzu pe Cesar în faţa ei. Făcând o paranteză, ea era îndrăgostită nebuneşte de el. De fiecare dată când îl vedea i se muiau picioarele şi se bâlbâia îngrozitor. De data asta însă, a reuşit să se abţină pentru că figura lui Cesar nu era prea veselă.
-Anne e aici, nu-i aşa?
-Uhm, da.
Îi arătă cu degetul direcţia unde Anne stătea ca leşinată. Cesar îşi dădu ochii peste cap cu adevărat enervat şi se aproprie de ea. Nu se miră când văzu că de fapt ea doarme.
-Cât a băut? Duhneşte de la o poştă!
-Jumate din sticla de Martini de acolo şi un ceai înainte.
-Nu ştiu ce am să mă fac cu ea.
O luă în braţe ca pe o mireasă şi porni spre maşină cu Maya în urma lui. După ce o aşeză pe bancheta din spate, o privi pe prietena verişoarei sale.
-Cred că ar trebui să te întorci. S-au întâmplat destule pentru o zi.
-Dar…
-Nu te teme. O rezolv eu. Pa!
-Pa!
Cesar apăsă pe acceleraţie şi goni până acasă fierbând în continuare de nervi. Încă nu ştia ce se va întâmpla, dar va încerca să fie pregătit.

-Alo? Aş dori cu madame Denise. Da, sunt vărul Annei Downfall. Vroiam să anunţ că nici astăzi nu va putea ajunge la şcoală. Ah, nu. Doar nişte probleme neaşteptate de sănătate. Mulţumesc.
Acesta nu era nici pe departe adevărul. Încerca să o acopere cum putea. Era a treia zi de când Anne lipsea din cauza stării ei absolut îngrozitoare. Tot ce făcea era să stea în pat şi eventual să vomite ce mânca. În momentul când Cesar a sunat, ea stătea pe canapea învelită cu o pătură. Din fericire nu mai avea o figură total morbidă.
-Nu mai putem continua aşa, Anne. Trebuie să mergem la un doctor să te vadă.
-Nu! Mă simt mai bine. Mâine ajung pe la şcoală, promit.
Cesar pufni dezaprobator şi se aşeză lângă ea. Îi dădu la o parte o şuviţă rebelă şi o privi fix în ochi. Adevărul era că amândoi nu vroiau să admite unele lucruri şi nu încercau să îndrepte unele greşeli.
-Uite, Anne…
-Da, e casa ta şi trebuie să-şi urmez lucrurile.
-Nu, nu asta vroiam să spun. Uite, ştiu de ce au plecat părinţii tăi atât de brusc.
-Poftim?
-Da, m-au rugat să nu-ţi spun. Adevărul e că s-au mutat definitiv undeva în Anglia fără ca tu să ştii. Şi m-au rugat pe mine să am grijă de tine pentru că ei, ei bine…ei nu mai vor să audă de tine.
Vestea o izbi pe Anne în cap ca un fulger. Îl privi pe Cesar şi dintr-o dată izbucni în plâns. Nu şi-a imaginat în viaţa ei că se va ajunge aici. Când o văzu, el o luă tandru în braţe.
-Gata, gata. Ei doar vreau să fii pe picioarele tale.
-Cum? Cum, Cesar? Abandonându-mă?
-Gata. Trebuie doar să te schimbi puţin şi vei vedea. Totul va reveni la normal.
-Ba nu, nu se va întâmpla asta.
Nu mai ascultă ce spunea Cesar. Îşi puse capul în pernă şi începu să plângă. Ăsta era un sfârşit sau mai bine zis un început?

Razele soarelui îi mângâiau faţa destul cât să o facă să deschidă ochii. Anne se trezi în patul ei. Îşi amintea vag ce se întâmplase, dar prefera să uite tot. Se ridică şi privi ceasul. Ceva o făcu să se îmbrace, să-şi ia geanta şă să meargă în bucătărie unde Cesar făcea cafeaua.
-‘Neaţa, Cesar.
-Bună dimineaţa. Ce-i cu tine aşa de devreme?
-Păi azi am şcoală, nu?
-Da. Vrei să te duc eu?
-Prefer să-mi dai un pahar cu lapte şi atât.
-O-ok.
Cesar o privea oarecum uimit de parcă nu o mai avea în faţă pe Anne cea enervantă, cea cu care crescuse timp de zece ani. Şi toate astea din cauza unei discuţii care nici el nu credea că a fost reală? Era imposibil.
-Poftim.
-Mulţumesc.
Anne dădu pe gât paharul plin de lapte, iar după, spre uimirea lui Cesar, îl spălă şi îl puse în suportul de pahare. Privi pachetul de ţigări de pe masă care era lângă un măr. Le luă pe amândouă şi plecă.
Când ajunse pe trotuar, razele soarelui o izbiră din nou, dar de data asta cu mai multă căldură. Zâmbi pentru sine şi îşi puse căştile în urechi. Muzica începu şi o calmă din ce în ce mai mult. Toţi muşchii ei se relaxară la auzul unei voci masculine pe care o venera, iar apoi versurile…

Just when you think the road is going nowhere
Just when you almost gave up on your dreams
They take you by the hand and show you that you can
There are no boundaries!
There are no boundaries!

Se simţea altfel. Parcă în adâncul ei, ceva ce aştepta de mult să iasă, reuşise să spargă carapacea în care era ţinut. Şi îi plăcea asta. Oamenii treceau pe lângă ea rapid, iar ei i se părea că merge de ani de zile pe acelaşi trotuar aglomerat până când se izbi din greşeală în cineva. Impactul o făcu să cadă şi să-şi scape şi căştile din urechi.
-Ahh!
-Îmi pare rău!
Cel de care se lovi îi ceru scuze şi o ajută să se ridice. Încă era cu ochii închişi, dar când îi deschise şi îl privi, credea că leşină. Dar nu de rău ci de plăcere. Un băiat puţin mai înalt decât ea, brunet o ajută.
-Nu…mie ar trebui să-mi pară rău, încercă Anne să se scuze.
-Sper că nu te-ai lovit.
-Ah, nu.
Băiatul îi zâmbi şi o porni din loc, lăsând-o pe Anne să-l privească plină de admiraţie până când se amestecă în mulţime. Pentru prima dată simţi ceva cald în pieptul ei. Inima îi bătea puternic.
-Eşti îndrăgostită, ăsta e răspunsul.
-Ba nu!
Maya încerca să o aducă la realitate şi să-i explice că ăsta era motivul pentru care se simţea aeriană pentru că era în acelaşi stadiu de când intrase în clasă.
-Şi cum îl cheamă?
-Poftim?
Anne se trezi din visare şi o privi pe prietena sa cu ochii mari de uimire. Ştia că uitase ceva, dar nu era sigură de ce anume. Se trânti cu capul de masă.
-Deci nu ştii.
-Nu.
-Uhm, Anne…cum arăta?
-Ţi-am mai spus. Puţin mai înalt decât mine, brunet, absolut adorabil…
-Cred că ar trebui să vezi asta.
Anne sări ca arsă la geam şi privi în curte. Acelaşi băiat peste care dădu în acea dimineaţă, era în curte cântând la chitară împreună cu alţi colegi de la filiera de muzică.
-Imposibil. De ce nu l-am văzut până acum? se răsti Anne.
-Tu realizezi că e cu noi în liceu din clasa a noua, nu?
-Chiar?
-Da, dar tu ca deobicei…
-N-am observat!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu