duminică, 25 decembrie 2011

Looking Back

Azi dimineață a fost cu totul altfel. Gustul cafelei parcă se schimbase, era mai amară deși am pus multe cuburi de zahăr în ea, le-am amestecat cu eleganță ca mai apoi să privesc spuma maronie. Nu era la fel. Până și fulgii de nea care se așezau lângă geam nu-mi mai captau atenția ca altădată. Totul devenise șters.
Numai suntele duioase de pian mă mai făceau să schițez un zâmbet în colțul buzelor roșiatice. Erau ca un sedativ după lungi momente de isterie nevinovată, de depresie sumbră. Toate acele lucruri care m-au făcut să plâng nu mai aveau contur. Erau așezate precum cărțile din bibliotecă într-o cutiuță și închise cu o cheie pe care am ascuns-o. Poate că într-o zi am să vreau să mă întorc la ele pentru ca să râd, dar nu le voi mai băga în seamă. Când îmi aduc aminte unele lucruri, le privesc cu alți ochi. Așa am învățat. Să mă bucur de acele momente pentru că au fost unice în felul lor și nu am motiv să mă întristez. În fiecare zi pot descoperi ceva nou despre care nici măcar n-am învățat sau n-am știut.
Peisajul începe să se schimbe, iar aburii ademenitori ai cafelei care dansează pe suntele făcute de pian îmi invadează simțurile. Pot zâmbi din nou, de asta sunt singură. Poate că mai am un dor de care nu pot scăpa, dar asta nu înseamnă că totul se termină. Am nevoie de o picătură de optimism, nimic mai mult. Asta, și o bucată mică de ciocolată amăruie. În curând mă voi trezi din somnul acesta adânc în care am tot stat, ca să pot privi spre cer, să-l văd în adevărata lui nuanță de azuriu, ca un ochi care mă veghează mereu. Îți mulțumesc că mai făcut să cred din nou.


2 comentarii:

  1. Copilul din noi n-o sa dispara niciodata. Craciun fericit!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ai perfecta dreptate, Mariana :)
    Multumesc, la fel!

    RăspundețiȘtergere