Cele doua cuvinte

My top character quotes

"Don't tell me about hypocrisy when you don't even make the difference between perfection and drama." - Ai Nagazaki

"Actually, I think killing you is the best solution. And no, I'm not going to ask my lawyer if there are other options." - Ai Nagazaki

"Who are you and what have you done to my pig? You selfish bastard!" - Ai Nagazaki

"You remind me of grandma. The only difference is that she's more wild. Don't look at her age. She still can have wild sex and even better than you." - Ai Nagazaki

"You want me to think and solve a math problem? Who do you think I am? Santa Clause?" - Edward Amorfis

"When I'll finish that idiot dragon I'll come and make you a big pie! And if I'm not coming...make it yourself and bury it with me." - Rosaline

Apoi a apărut ea...

Dacă cineva s-a născut pentru ceva anume, atunci trebuie să facă ceea ce trebuie să…facă. Dar dacă te-ai născut şi nu respecţi regulile jocului? Poţi să te arzi sau poţi să câştigi. Dacă m-ar auzi cineva filozofând în halul ăsta probabil ar zice că sunt o persoană nebună, care nu ştie ce e cu ea. Ei bine, aici ar greşi. Ştiu mai multe decât oricine, dar mai important este că eu nu sunt o persoană. Nici nu am fost vreodată. Ce sunt de fapt? Acea fiinţă cu pielea albă, rece ca marmura, cu o frumuseţe exotică…sunt un vampir. Şi mă simt mândră de asta! Dar pentru alte detalii, voi încerca să mai stau la taclale. Mă numesc, după cum spune şi în buletin, Ai Nagazaki, am atins vârsta superbă de 953 de ani, mă trag dintr-un clan foarte puternic din Japonia (la asta voi reveni probabil cu altă ocazie) şi în prezent îmi fac bagajele pentru a continua studiile la şcoala de vampiri, Vamp Druids. N-am vrut niciodată să fac asta, dar cum acasă nu prea am ce face şi având în vedere că vampirii au devenit mai mult un mit, bunica a hotărât să am şi eu o viaţă oarecum normală printre semenii mei. Sunt în anul V, am uitat să spun. Dar povestea mea nici măcar nu începe aici. Şi mai presus de toate, povestea nu începe cu mine…

**

Se spune că lumea nu şi-a pierdut cu adevărat magia. Esenţa încă a rămas ascunsă de ochii oamenilor. Bunica îmi zicea mereu să am grijă de propria persoană şi să nu mă las influenţată de alţii pentru a nu sfârşi la fel ca părinţii mei. Ce-i drept, nu pot uita acea zi. Eram un vampir nou-născut, dar am avut parte de o durere ce nu ar putea fi explicată, iar faptul că trăiesc de atâta timp şi voi mai trăi încă o eternitate, mă înfioară într-un fel. Câteodată îmi doresc să devin om ca să pot suferi şi muri, să pot plânge şi râde la fe ca orice fiinţă umană. Bunica crede că devin slabă, dar nu e aşa. Ştiu sigur că nu e aşa…

**

Lumea se învârte în jurul prostiei, iar prostia în sine se învârte în jurul nebuniei, ca mai apoi nebunia să pice din cer asupra lumii. Faptul că filozofez e doar un lucru minor din momentul când am întâlnit-o pe May. Nu era om, dar parcă nici vampir deşi mirosea din amândouă fiinţe. Ştiu că şi ea era dezorientată, la fel ca mine. Am preferat să ascund acest lucru, la fel cum am mascat multe lucruri din viaţa mea lungă. Cel puţin unele chestii nu trebuie să fie aflate. Ele trebuie să rămână ascunse undeva în colţul minţii. Dar în timp ce o priveam mi se făcea milă de ea. Un lucru am învăţat în această şcoală, academie sau ce o fi ea de fapt şi de drept: nu ai voie să mori, în schimb trebuie să anunţi victima să o facă în modul cel mai elegant posibil. Mi se pare o prostie. Şi probabil şi ea va gândi la fel…

Necunoscut

Gândurile se fac bucăţi, ca ciobul de sticlă lăsat pe treapta de lângă uşa deschisă.
“Eşti viu? Eşti mort?”
Sunt două întrebări care mă zgâriau pe creier. E ca atunci când eşti “dilimachi”* şi stai închis între patru pereţi albi privind în gol, zbierând, râzând, plângând, iubind, urând. Toate sunt doar nişte sentimente neînsemnate, urâte, murdare, pătate de sânge.

Uşile se deschid cu fiecare scârţâit al podelei pe care calc. Analizez, respir, gust…din nimic. Locul a devenit ceva pustiu, inexplicabil, acoperit de cearşafuri cu pânze de păianjen neşterse, geamuri sparte la colţuri, lumină inexistentă. Tablourile au rămas pe câţiva pereţi, cărţile în rafturi mucegăite, roase de şobolani. Nu a mai rămas nimc întreg.

Păşesc lângă pianul acoperit de praf. O simplă apăsare a clapei m-a făcut să tresar. Sunetul suav mă îndemna să cânt ceva, dar nu vroiam. Nu mai făcea parte din prezentul meu. De fapt, nimic din ce era aici pentru mine devenise un trecut sau mai bine zis o amintire uitată într-un colţ al minţii mele. Să fii viu, dar să nu exişti…niciodată nu mi-am explicat lucrul ăsta. Să uiţi, dar să fii prezent…nu mă mai pot complica cu filozofii ca astea…

Rochia neagră se ridică puţin de la sol simţind aerul ce trecea prin geamul spart. Am căzut pur şi simplu la pământ. Pletele lungi şi negre, pielea rece, albă, rochia sfâşiată de timp...nu mai existam. Eram doar un corp mort, dar totuşi viu. Eram ceva. Un mit.

*nebun