Nu mă deranja când încă îți mai fumez țigara, dar nu mă opri nici când mă îmbăt din fericirea pe care mi-o oferi. Știi poveștile alea, basme sau cum se mai numesc acum, în care prințesa și prințul trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți? Dar cele în care prințesa este ținută într-un turn înalt, până la cer sau mai bine zis, închisă acolo de părinții ei? Totul pare real, un deja-vu mult prea ironic. E ironic, nu-i așa? Râzi? Bine, fie! Râzi în continuare pentru că ți se pare amuzant ce zic, dar nu e. De exemplu, privește fata care trece acum, cea cu geaca de piele. Ce poți citi pe fața ei? Un zâmbet exersat din plin pentru că în interior este distrusă. Părul maroniu, ușor blond, răvășit de vânt se ondulează cu gingășie la fiecare adiere. Și buzele! Buzele sângerii care îi ies în evidență pe pielea albă, catifelată. Nu poți descifra multe din privirea ei rece. O poți considera o egoistă, egocentrică, nesimțită, perversă, blândă ca pisica neagră de la doi care te zgârie numai când încerci să o atingi. Își dă părul după ureche, dar își acoperă ochii cu ochelarii. Nu vrea să fie văzută sau descifrată, vrea să fie admirată. Merge ca o felină, încearcă să uite ce e rău, să trăiască în lumea ei, să poată visa cum nimeni altcineva nu poate. Vrea să râdă din nou din toată inima, să nu-i mai apese vreo durere inima. Vrea să alerge pe plajă cu el de mână, oricât de beți ar fi pentru că nimic n-ar conta. Nu mai vrea să risipească lacrimi și nu doar pentru că a udat din plin perna ci pentru că vrea să le păstreze când va plânge de fericire. Își dă muzica la maxim, observi ce tare se aude prin căști? Vrea să uite de ce sau cine mai este în jur. Nu are nevoie de un roman în care să fie eroina, viața îi ajunge. Fata cu geaca de piele vrea să fie lăsată în pace să iubească.
