Lacrimi de sange

Plouă, dar de ce atât de tare?
Plâng, dar de ce atât de mult?
Stropii grei de ploaie se inneacă în mare,
Dar lacrimile s-au uscat demult.

Umplu pahare de cristal cu lacrimi reci de sânge
Şi aud cum pianul cântă o melodie de iubire.
În acest moment simt cum sufletul mi se frânge
Şi cum tot eul din mine se duce spre robire.

Vânt puternic ca de diamant,
Mă impinge spre culmi uitate,
Iar acela este doar un acoperământ
Ce mă învăluie în obscuritate.

Trece vremea, la fel trec şi lacrimile
Ce au curs în multe nopţi de atunci,
Dar totuşi am rămas cu amintirile
Ce mă izbesc ca nişte porunci.

Petale de trandafir

Îmi amintesc de acele clipe care le petreceam împreună
Îmi amintesc când îmi spuneai că nu mă mai laşi din mână.
Sufăr prea mult din cauza ipocriziei tale
Care mă lasă tot timpul în cale.

De ce a trebuit să mă nasc pentru aşa ceva?
Când puteam foarte frumos să am doar un vis aievea.
Un vis ce nu se mai putea termina
Şi puteam să mă trezesc cu tine dimineaţa.

Un sfat, atât mai am nevoie.
Nu de tine sau de altul sau o aberaţie.
Am nevoie doar de mine
Şi de serile senine.

Atât am avut să-ţi spun dragă x-ulescule,
Care îmi dai frâu imaginaţiei printre petale.
Petale de trandafir ce s-au veştejit de mult,
Petale negre ce m-au iubit demult.

Timpul trece, pietrele raman

Sincer, chiar nu-mi amintesc prea bine de proverbul care vroiam sa-l zic. Poate unii il stiu mai corect...asta e. Ce vreau sa spun de fapt? Vreau sa spun ca noi nu traim vesnic. Toti suntem prizonieri ai timpului. Ne nastem, crestem, devenim oameni maturi apoi imbatranim si in final murim. Uneori totul trece atat de repede incat simti ca nu ai facut tot ce iti doreai si mai sunt 1000 de lucruri care iti doresti sa le mai faci. Ce frumos ar fi daca am trai vesnic! Daca am as fi doar o piatra ar fi atat de bine pentru ca apa m-ar duce departe si asa explora locuri nemaiintalnite. Insa lucrul asta ramane tot un vis. Visul...universul ce ne duce pe fiecare in lumea noastra...