Capitolul XV.

Ce este extazul? Dacă ne-am uita într-un dicționar prăfuit, probabil el ne-ar explica într-un fel mecanic cu cât mai multe detalii nesemnificative. Dar noi nu ne vom lua după așa ceva. Extazul e atunci când mintea pur și simplu se împrăștie, când nu mai ai niciun contact cu lumea, atunci când trăiești într-un loc numai al tău din minte. Ba chiar mai bine zis, este o euforie. În acea lume în care extazul domnește, nu-ți mai pasă de ce e afară. Nu mai conteaza nimic și nimeni. Toți devin doar niște pioni nefolositori de șah, demni de milă.

Anne își reveni substanțial de când scăpă de marea povară care îi atârna de cap. Se simțea liberă, era vioaie, chiar își recăpătase roșeața pală a obrajilor. Emana o stare pozitivă oriunde mergea. Râdea, glumea, creea. Toată lumea i se părea că-i stă la picioare. Un singur lucru o făcea, totuși, să se întristeze. Faptul că peste puțiun timp va pleca de lângă toți cei pe care îi iubea și va fi nevoită să lase multe lucruri în urmă.

Silver stătea la biroul său și privea Parisul de la geamurile sale cât peretele. Savura încet puținul cogneac pe care îl mai avea în pahar. Dar tot ce făcea era să privească, în gol, fără o țintă anume. În același timp, intră și Cesar, încet.

-Ești bine? spuse el așezându-se lângă Silver.

-Da, sunt bine, răspunse sec.

-Am vorbit cu părinții ei. Pleacă peste o săptămână.

-Oricum îi va fi mai bine decât aici. Orașul ăsta e împăienjenit de amintiri care o pot distruge oricând.

-Știu. Mai este ceva.

-Ce?

-S-a întors Maya.

Se lăsă o tăcere mormântală numai la auzul acelor cuvinte.

-Era și timpul, zise într-un final Silver. Pe Jaques bănuiesc că nu-l va mai vedea vreodată.

-Ar însemna să creadă că e nebună. De acum, acesta chiar este un capitol încheiat din viața ei.

-Dar nu putem spune același lucru și despre Maya, continuă Silver.

-Nu, nu putem.

Anne stătea liniștită în camera sa, lucrând de zor la schița unei noi rochii care știa foarte bine că o va termina în Anglia. Tresărea la fiecare linie desenată cu creionul de parcă ar fi putut rupe foaia și ar fi însemnat să reînceapă. Ba mai mult, nu îi plăcea nimic din ce făcea. I se părea prea simplu, prea pal, prea normal. Se opri din concentrarea maximă în care era când auzi soneria. Se ridică leneș, iar într-un final deschise. Făcuse ochii mari când în fața ușii se afla ultima persoană la care se gândea. Blonda care i-a fost mereu alături, în tot ce a făcut chiar dacă ar fi fost și o prostie. Aceiași persoană pe care a alungat-o pe vremea când era amețită de victorie și orbită de faimă. Aceiași persoană care s-a întors să o vadă pentru ultima dată.

-Maya?

Fericirea unui om nu are margini. E ca o țară fără granițe, dependentă de ea. Fericirea e singurul lucru pe care omul îl deține chiar și în cele mai rele timpuri, în cele mai năprasnice momente. E un sentiment de libertate. Anne stătea alături de Maya ca în vremurile de mult apuse. Părea că nimic nu se întâmplase, nimic nu le-a despărțit. Totul a fost șters cu buretele.

-Am auzit că vei pleca în Anglia, spuse Maya într-un final cu tristețe în glas.

Acel subiect era inevitabil de discutat. De fiecare dată când Anne îl auzea, se desprindea cu totul de lume. Nu mai putea să dea înapoi.

-Da. Peste o săptămână. O să-mi lipsească locul ăsta, oamenii...tot.

-Chiar și Seth?

-Chiar și el, răspunse Anne cu amar în glas.

-Gândește-te că va fi mai bine. Anne, e un nou început!

-Da, așa e.

Discuția continuă să devieze până spre seară, moment când Maya plecă. Anne rămase întinsă pe canapeaua din sufragerie cu privirea ațintită în tavan și ascultând pe fundal melodii molcome ale unor clasici celebri. Nu-i mai păsa cine erau aceia. Știa doar că o duceau cu grijă în altă lume, o închideau într-o altă stare de melancolie, făcând-o să închidă ochii. Nu-i apăreau imagini. Asculta doar muzica, iar ea...ea plutea într-un abis fără scăpare. Nu știa ce o doare mai tare. Faptul că în interiorul său își făcea loc un nou sentiment, inexplicabil sau că urma să părăsească tot ce a depins de viața ei până în acel punct.

-Anne?

Momentul calm se destrămă dintr-o dată la auzul unei voci calde, masculine, una foarte cunoscută de Anne, a unui om special care i-a fost mereu aproape. Deschise încet ochii și văzu acei ochi albaștri, acele trăsături fine, deosebite ale feței. Deasupra ei, îl vedea pe Silver.

-Ești bine?

O întrebase cu acea voce melodică. Anne doar zâmbi și îi atinse tandru fața, începând să i-o contureze cu degetul. Silver se lăsă răsfățat până când într-un final, el se aplecă deasupra Annei și o sărută tandru pe buze. Îi răspunse la început cu reținere, dar într-un final prinse curaj.

-Mon amour, îi șopti el tandru la ureche, dezmierdându-i auzul.

-Si...Silver. E doar un vis, doar un vis.

Dintr-o dată, Anne începu să plângă și să strige aceleași cuvinte. Silver o privi trist. Simțea prin ce trecea. Se opri și o luă în brațe ca pe un copil mic, încercând să o calmeze.

-Gata, Anne, gata.

Adormi în brațele lui. Silver continuă să o mângâie tandru. Ce simțea ea, nu-și putea da seama, în schimb, el era cât se poate de sigur față de sentimentele sale. Nu vroia să o piardă pe Anne, pe micuța lui Anne.

-Te iubesc, Anne.

Chiar dacă știa că nu îl poate auzi, îi șopti tandru la ureche. Simțea că își spuse cel mai mare secret, se simțea eliberat. Atât de eliberat încât începu să plângă. O iubea prea mult ca să o poată pierde. Nu suporta, nu se putea împăca cu acel gând. Ar fi fost prea egoist dacă ar fi încercat să o oprească, așa gândea. Vroia să o lase liberă pentru că atunci ea și-ar fi revenit.

Zorii zilei își făceau apariția. Unii ar putea spune că acest lucru ar marca începutul a ceva nou, de mult așteptat sau pur și simplu, începutul unei noi zile, o zi în care se poate întâmpla orice. Anne se trezi în patul său, dar cu o durere foarte mare de cap. Încercă să-și amintească ce se întâmplase înainte să adoarmă, dar nu avu prea mare succes. Îi apăreau diverse imagini în minte, dar toate neclare. Știa că nu va reuși să-și aducă aminte multe lucruri și că mai mult se chinuia. Se ridică, traversă camera, dar când ieși, rămase surprinsă că nu mai era nimeni. Auzi melodiile din seara anterioară. Opri cu grijă casetofonul și se așeză pe canapea cu capul în mâini.

-Te-ai trezit!

Ridică privirea și îl văzu pe Cesar ieșind din cameră foarte aranjat de parcă ar fi mers la o întâlnire foarte importantă.

-Pleci undeva?

-Până la bancă, răspunse el.

-Și ce faci acolo?

-Am puțină treabă, Anne. Găsești mâncare în frigider. Am întârziat.

Se aplecă și o sărută frățește pe frunte.

-Ai grijă de tine.

-Și tu! răspunse ea.

Nu băgă în seamă prea mult plecarea lui Cesar. Rămase la fel de întinsă pe canapea până când se gândi să dechidă televizorul. Dar, chiar și acesta o plictisea la culme, o irita la maxim. Aștepta cu nerăbdare să se termine ceva, dar nu știa ce. Închise ochii încercând să-și canalizeze toți nervii, dar fără rezultat. Ceva era diferit și o simțea. Lumea se schimbă, dar ea parcă rămânea același punct minuscul din centrul Universului, neimportant, neschimbat.