miercuri, 28 septembrie 2011

Capitolul XIV.


Sunt unele lucruri pe care oamenii nu le pot înțelege și asta nu din cauză că în ochii unora ar părea proști. Am putea spune că se gândesc doar la ei și nu la cei din jur care ar putea fi în suferință. De fapt, ei înșiși nu se înțeleg. Păcat că timpul trece pe lângă ei fără să-i bage în seamă.
Anne își continuă firul vieții așa cum rămase. Încercă să treacă peste orice a fost deși inima nu o lăsa. Privea în față ca într-o oglindă, fără să audă ce i se vorbea, fără să înțeleagă. Se izolase în bula ei mică, un zid către cel de afară. Aerul rece de noiembrie își făcea simțită prezența, dar Anne nu făcea vreo mișcare. Ce-i drept, nu-l mai văzuse pe Seth de aproape o lună. Acel gând, mic, neimportant o făcea să țipe în interiorul său, iar Cesar nu o putea ajuta. Doar o privea.
-Pentru prima dată, Cesar, eu nu am o soluție, zise Silver.
Amândoi stăteau în sufragerie și savurau ceaiul cald cu aromă de fructe de pădure.
-Crezi că eu am? Parcă i-a căzut cerul în cap dintr-o dată.
-Știi ce mă enervează pe mine cel mai tare? i-o întoarse Silver.
-Ce?
-Că alergăm ca proștii în jurul cozii. Nu ți-ai dat seama?
-Ba da.
-Uite, Cesar. Am vorbit cu părinții Annei. Sunt dispuși să-i acorde o a doua șansă și să se mute cu toții în Anglia. Acolo ea are o a doua șansă la viață. Cu talentul său, poate ajunge în vârf. Trebuie doar să o facem să renunțe la Seth. Trebuie să o facem să realizeze că nu mai există altă soluție.
-Ți-am luat-o înainte.
Amândoi și-au întors privirea când Anne își făcu simțită prezența în cameră. Arăta distrusă, o ființă care nu mai era vie, dar care mai ai avea ceva în ea, ceva ce licărea.
-Voi pleca, accept, dar te rog, Cesar, mai vreau să gust o singură dată vinul acela.
În continuare ei au început să o privească cu ochii larg deschiși. Cesar îi îndeplini dorința fără să mai riposteze. Îi dădu sticla de vin, ultima pe care o mai avea, iar ea dispăru imediat în cameră.
-Cât de bine crezi că va fi?
-Nu știu, răspunse Cesar.

Dragă Seth,

Să nu crezi că nu te mai bat încă o dată la cap. Poate va fi chiar ultima dată, nu ştiu. Oricum, în timp ce scriu aceste rânduri, sunt perfect lucidă. Asta ca să nu-ţi faci griji că am înnebunit sau altceva. Dar, stai că ţie nu-ţi pasă!
Primele şi ultimele tale cuvinte au fost mai mult decât dure la adresa mea. Ipocritule! Tu nici acum nu realizezi că tot ce s-a întâmplat a fost real, nu imaginar, erotic sau pur şi simplu o nebunie pură? Mda, aşa credeam şi eu la început, dar m-am schimbat radical. Şi tu la fel. Dar nu cum am vrut eu.
Stropii de ploaie se preling pe faţa mea înlăcrimată. Mi-e frică de realitate, de tot ce e viu. Nici măcar paharul de vin nu mă va mai ameţi cum făcea odată. Lumea vrea să se întoarcă la rădăcini, dar eu vreau să mă despart de ele. Prea multă ură, durere şi o iubire imposibilă. Aşa să fie? De ce se întâmplă mereu ce  vrem să nu se întâmple?
Fereastra ta e la etaj. Eu sunt lângă clădire şi o privesc. Ţi-ai tras draperiile să nu mă mai observi? Chiar crezi că toată sticla de vin te va face să-ţi revii? Nu…greşeşti. E prea mult. Nu mai pot să sufăr toată nebunia asta. Eu, cea care nu eram atât de…de…miloasă. Mă faci să mă întorc ca un căţeluş la tine? De ce îmi faci asta? Mă doare…
Ştii…noi râdeam odată şi priveam cerul de mână. Acum ai lăsat ca totul să se transforme în cioburi de sticlă. Sau poate tu doar vrei să pari că nu ai simţit şi încă nu mai simţi nimic? De ce?
Ploaia s-a oprit. Tu încă nu ai ieşit. M-am întors cu paşi mici de unde am plecat. Şi ce dacă mi se va rupe tocul şi voi cădea? Şi ce dacă voi păţi ceva? Eu cel puţin am încercat să păstrez tot ce mi-a fost drag. Nu ca tine. Problema e că tu eşti mult prea ipocrit ca să vezi ce este in jurul tău, să vezi că cineva ţine la tine. Ştii? Mă gândeam...hai să scriem o carte despre cât de ipocrit eşti! Da, asta ar fi cea mai bună idee, dar ştii ceva? Eu nu îţi voi face chiar o asemenea favoare. Nu…prefer să nu. Ştii, e chiar mai linişte!
Dar e prea multă linişte. Am încercat să par puternică, asta e tot. Ştiu că nu sunt aşa. Aparenţele mă doboară. Să plâng? Dar ce să mai scot din mine? Nu mai pot! Nu mai vreau…Tot ce îmi doresc e să înceteze toată durerea. Focul ştiu că mai mocneşte şi vreau să-l sting. Te rog, gata!
Gata, am spus!
Stai, că nu am terminat. Am uitat să menţionez cât de mult mi-a plăcut povestea noastră, dacă poate fi numită aşa. Nu ştiu dacă ţi-a venit mintea la cap prin ce am zis, dar măcar am încercat şi mi-a fost de ajuns. Dacă vei arunca scrisoarea asta, să ştii că mă arunci şi pe mine odată cu ea. Dacă m-aş uita acum în oglindă, probabil n-aş vedea decât o persoană tristă cu ochii roşii de plâns şi cu speranţa moartă că tu te vei întoarce. Nimic mai mult.
Acum, pentru ultima dată, îţi spun un singur lucru. Ceva ce tu nu ai mai ştiut să zici de ceva timp. Te iubesc!

                                                                                                             Cu drag, Anne

În timp ce scria scrisoarea, Anne simţea că ceva se rupea din ea. Ceva ce a fost cu adevărat important pentru ea. Nu ştia dacă prin ce face greşeşte, dar nu mai putea suporta. Toată tristeţea combinată cu extaz pe care i-a dăruit-o Seth o făcea să devină imună. Pe vin nu mai avea de gând să pună gura, cel puțin nu după ce a avut parte de o întreagă sticlă. Aşa că singura soluţie era ca ea să-şi ia adio în modul cât mai elegant posibil. Chiar dacă udase foaia cu lacrimi, ştia că puţin îi va păsa.
Chiar şi drumul până la apartamentul lui i se păru o tortură curată. Era pierdută în spaţiu, cu inima făcută bucăţi. Fugi imediat ce lăsă scrisoare. Oricât de rece era, ştia că a fost îmblânzită şi regreta asta până în măduva oaselor. Nu mai ştia cine este, de ce a făcut ce a făcut sau cum de mai trăieşte.
Ajunsă înapoi în camera ei, se trânti în pat şi începu să plângă. O ardea dorinţa de a mai gusta încă o dată din vinul acela roşu. Se chinuia să refuze nu pentru că ar fi ameţit-o şi ar fi făcut-o să uite tot. Nu. Refuza pentru că-şi pierduse esenţa, parfumul, tot ce o îmbăta. Îşi pierduse persoana…la fel ca ea. În acel moment, doar spera ca Cesar să vină acasă pentru a putea plânge pe umărul lui. El o înţelegea cu adevărat.
Stând intinsă pe pat, oboseala o cuprinse şi încetul cu încetul, fără voia ei, adormi cufundându-se într-un somn fără vise. Era practic inexitent, o gaură neagră de care era conștientă, dar îi era frică să o închidă.

Spre sfârşitul amiezii, Cesar ajunse la apartament. Văzu ce linişte era şi oftă. Nu vroia să o culeagă pe Anne de pe podea sau din alte locuri. Când intră în bucătărie rămase puţin uimit când văzu că vinul era la locul lui. Atunci, un gând îl făcu să se cutremure. Se aştepta la ce era mai rău. Totuşi când deschise uşa camerei, o găsi pe Anne stând lângă geam şi fumând o ţigară. Se aproprie de ea şi o sărută pe frunte.
-M-ai speriat.
Dar ea nu-i răspunse. Îi privi faţa şi văzu cum avea ochii roşi de plâns, faţa murdară de puţinul rimel cu care s-a dat, buzele roşii aproape muşcate şi părul răvăşit. Nu ştia ce să creadă aşa că se deplasă încet spre uşă.
-L-am părăsit. Printr-o scrisoare.
Abia putu Anne să zică. Cesar rămase în locul în care se oprise cu privirea aţintită într-un punct anume, apoi şi-o ridică sprea ea. Anne nu îl privea. În schimb, se aşeză în aşa fel încât să poată fi văzută din profil cu capul lăsat în jos.
-Îţi pare rău? o întrebă Cesar.
-Nu ştiu. Într-un fel da. Însă, într-un fel nu.
Oftă, mai trase un fum din ţigară şi o puse în scrumieră. Se aşeză pe pervaz privind în stradă.
-Am avut încredere. Am fost o proastă, nu pricepi? izbucni ea. Aproape m-am distrus din cauza lui, dar într-un fel tot îl iubesc. Există acolo o părticică din mine care nu vrea să-l uite şi asta doare. Doare îngrozitor de tare!
-Uite de asta am vorbit azi cu Silver. Are de gând să te scoată în oraş. Trebuie să revii la normal, Anne! Uită-te puţin în oglindă! Nu te recunosc eu, vărul tău. Nimeni nu te mai recunoaşte. Stai aici, închisă între patru pereţi sperând la ce? La nimic! Și mai ales, gândește-te la șansa pe care ai așteptat-o de atâta timp! Vei merge în Anglia și îți vei reface viața.
De data aceasta, Anne nu mai ripostă. Nu avea de gând să-i repete că nu-i păsa nimic din ce zicea, nu-i păsa de viaţă, de ea, de nimeni. Totuşi, în interiorul ei era conştientă de schimbarea de care a avut parte.
-Nu vreau să ies cu el.
Atât reuşi să spună şi se întoarse cu spatele la Cesar. Acesta, în schimb, nu ieşi din cameră ci aşteptă în linişte pe scaunul de la birou. O privea trist.
Anne, la fel şi ea, privea strada liniştită. Abia de mai vedea un om trecând. Nici măcar câinii vagabonzi nu îşi mai făceau veacul pe acolo. Totul parcă îi simeţa tristeţea, chiar şi peisajul. Devenise slabă. Nu ştia ce lucru o enerva mai tare. Faptul că nu mai era ca înainte sau că şi-a dat inima cui nu trebuie. Gândirea totuşi i-a fost spulberată când văzu un cuplu pe stradă. Se aplecă puţin spre geam ca să vadă mai bine. Făcu ochii mari când îl văzu pe Seth împreună cu alta. Culoarea din obraji care îi dispăruse reveni instantaneu şi părea de parcă scoate fum pe nări.
-Ticălosul!
Ţipătul îl trezi pe Cesar din gândirea lui profundă şi privea uimit schimbarea verişoarei sale. Ea se întoarse la el cu acea lucire din ochi care părea pierdută.
-Sună-l pe Silver! Mergem la întâlnire. Acum!
Faptul că ordona, îl făcuse pe Cesar aproape să sară în sus de fericire. Nici nu mai rămase pe loc că şi începu să pregătească tot rezervând masă la restaurant şi alte chestii pe care nu o interesau pe Anne.
În acest timp, ea se privi în oglindă. Îşi şterse rimelul de pe faţă şi îşi dădu la o parte şuviţele rebele.
-Bine ai revenit.
Nu avea de gând să mai piardă vremea. Gândirea perfect rațională îi reveni încetul cu încetul la fel cum trebuia să rămână de la bun început. Era conștientă de ce se întâmpla în jurul ei. Toată această dramă de doi bani o făcea să vomite și nu-i venea să creadă că i-a fost atât de ușor victimă. Viitorul îi surădea și nu avea nevoie decât de propria persoană pentru a ajunge unde și-a dorit mereu. Nu mai era micuța Anne. Era Anne cea nouă. Era pur și simplu, ea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu