Capitolul II.

Când privesc luna, reușesc într-un fel sau altul să mă liniștesc. Chiar dacă această priveliște mă întoarce în timp, în ziua, noaptea în care s-a întâmplat acel lucru. Mereu am trăit cu vina că de fapt eu sunt cea care i-a omorât doar prin simplul fapt că ea m-a adus pe lume. Nu voi ști niciodată. Nici acum, după sute de ani nu știu cu adevărat adevărul și de ce au făcut ei asta. Oamenii sunt răi. Pur și simplu vor să distrugă lucrurile pe care nu le înțeleg, care îi depășesc. Lucru ăsta mi se pare cel mai oribil din natura lor. Chiar dacă timpul a trecut, iar ei pretind că au evoluat,  nu e nimic adevărat în asta. Au rămas oamenii grotei. Ființe umane bipede, raționale, dar care de fapt nu înțeleg nimic. Să joace teatrul pe o scenă a lor, a dramei...probabil ăsta e singurul lucru la care ei se pricep cu adevărat. Totul este un mare fals.

Ai o conduse pe May în dormitorul fetelor, cel în care ea era șefă. Obiceiul la Vamp Druids este ca în castel să existe câte patru dormitoare. Doar că, mereu exista o competiție acerbă între ei. Toți vroiau să fie primii la sfârșit de an. Era un lucru important. Dormitorul la care era Ai, supranumit și Dark Ages, era singurul care câștigase o sută de ani la rând, iar ultimele patru victorii, toate au fost ale lui Ai, lucru de care era cu adevărat mândră și nu vroia să strice ce a clădit ea și înaintașii ei. Dormitorul dușman era condus de către Guinever Laurence, o tânără franțuizoaică vampir, cu alte cuvinte, o tipă enervantă cu ifose care se credea regina supremă a lumii și toți din jurul ei nu erau altceva decât niște proști infantili lipsiți de creier și maniere.

Ajunși în dormitor, Ai chemă o vampiriță cu uniforma pe care trebuia să o poarte May, iar ea la rândul ei se întinse pe canapeaua neagră.

-Tot nu pricep. De ce am mirosul ăsta de vampir? Nu mă simt ca unul și nici nu prea arăt, îi zise May după ce se îmbrăcă.

-Chiar crezi că le știu pe toate? Uite ce e, domnișoară ”nu sunt vampir, nu mă omorâți”, nu ești vrăjitor sau altceva, ai mirosul unui vampir, n-am nici cea mai vagă idee de ce și cum. Autobuzul ăla va veni abia după ce se va încheia anul școlar deci va trebui să accepți ce ești și să te conformezi. Nu va fi atât de greu, îi replică Ai aproape mârâind.

-Bine, tu ești vampirul. Și poate mă lămurești ce e cu școala asta.

-Imediat. Gregorovici!

Vampirul rus apăru imediat lângă ele și se așeză pe o taburetă liniștit și fără niciun zgomot.

-Gregorovici îți va explica tot ce vrei. El le are cu școala asta. Deci, scuipă tot!

-Desigur, răspunse Gregorovici. Vamp Druids cunoscută în Lumea Magică drept cea mai mare și mai bună academie de vampiri a fost înfințată în anul 305 Ano Domini de către vampirul Lithius Diem care a murit la vârsta respectabilă de 1063 de ani, iar în locul său este vampirul actual, Juliene Veriti, însuși nepoata acestuia. Acadamia a fost fondată pentru a învăța vampirii cultura și tot ce este nevoie pentru a supraviețui. Da, dacă te întrebi, ei pot viețui printre oameni foarte bine dacă au fost instruiți cum se cuvinte aici. De fapt asta e și ideea. Crearea unor vampiri care să fie învățați când să atace și mai ales pe cine. Academia e împărțită în patru mari dormitoare: Dark Ages condus de  Ai, Neo Verona condus de Octavio Luno, Light condus de Guinever Laurence și Knights condus de Mia Veronky. Tradiția e simplă: doar un dormitor poate să căștige anul și asta cu ajutorul celor care viețuiesc. Acei vampiri trebuie să fie inteligenți, perfecți, să emane putere, să...

-Cred că a înțeles, îl opri Ai. În fine, ideea e că, noi am fost cei mai buni timp de o sută de ani și trebuie să continuăm tradiția.

-Sigur nu suntem în Harry Potter? întrebă May mai mult pentru amuzamnt și pentru a o tachina pe Ai care părea destul de serioasă când vorbea de tradiție.

-Nu mă face să te leg și să te trimit în jos pe Rin! i-o tăie scurt.

Privirea rece a lui Ai, o făcu pe May să înțeleagă că ironia și sarcasmul nu erau arme împotriva ei pentru că deja la poseda. În ochii ei, ea deveni o zeiță cu părul lung, negru, perfect drept. O frumusețe antică. Ai era de fapt perfecțiunea.

Uneori, când mă gândesc la faptul că sunt ceea ce sunt, nu știu dacă să plâng sau să fiu fericită. Nu am aflat nici până în acest moment răspunsul la toate întrebările mele. Parcă aș fi țintuită la pământ și obligată să văd din nou și din nou același dans al vieții, totul ca un deja-vu, nimic nou sau interesant, o poveste, o piesa de teatru jucată anapoda.

Unii pot spune că frumusețea este sinucidere, dar și clătirea privirii unui muritor. Poate de asta zeițele erau cele mai slăvite. Ele nu aveau sentimente, nu aveau de ce să-și facă griji pentru că erau perfecte. Așa apar în fața mea. Uneori am tendința să cred că sunt una dintre ele, că mă înalț la ceruri și le zâmbesc. Însă am învățat în această viață lungă că mai trebuie să ai și suflet și sentimente pe care să le împărtășești pentru a nu suferi singur o eternitate. Dar eu nu îmi mai vreau darul pentru că tot ce am avut s-a făcut pulbere la un moment dat și a trebuit să clădesc din nou acel lucru din cenușă.

-Ai, te caută cineva, interveni Samuel în dicuția celor două.

-Să vină aici.

Ai se făcu și mai comodă pe canapea întinzându-se cât era ea de lungă. Felul în care stătea o făcea să arate ca acele modele perfecționiste din reviste ca Vogue sau altele de modă. Intră urmat de Samuel un vampir care tremura de emoție, schimonosit tot la față, cu părul blond murdar răvășit. Ai îl privi indiferentă.

-Și tu ce vrei?

-Păi...păi...am...am ceva...pentru tine.

-Mai repede.

Băiatul scoase din buzunarul sacoului o hârtie mototolită pe care erau scrise tot felul de versuri. Își drese vocea, se așeză stângaci în genunchi și începu să recite de parcă Ai ar fi fost cea mai mare divinitate existentă.

-Ochii tăi albaștri schimbători ca cerul, mă fac să te iubesc în fiecare secundă ce trece din eternitate. Părul tău negru, strălucitor la lumina lunii ba chiar și în bătaia soarelui mă face să alerg cu tine lângă mare, să-ți vorbesc duios, iar apoi să-ți spun te iubesc!

Băiatul termină tușind, moment în care Ai îl analiză din cap până în picioare. Pentru ea, acest băiat nu apărea decât ca un alt fraier. Nu se obosi să se ridice, dar zâmbi după ce auzi acea declarație.

-Ești Shakespeare?

-Uhm...nu, spuse băiatul încurcat.

-Afară cu el! strigă Ai poruncitor.

-Stai! Mai am ceva! spuse băiatul cu o lucire de speranță în priviri.

-Scris de Shakespeare?

-Nu.

-Afară cu el! Acum!

Băiatul continuă să se bâlbâie după ce auzi răspunsul nemilos la declarația lui de dragoste. Samuel și cu încă un vampir din încăpere l-au scos în brânci din dormitor. În acest timp, May privi toată scena derutată. Nu știa ce să zică. Dacă să-i ia apărarea băiatului sau să o sfiedeze din nou pe Ai.

-De ce i-ai făcut asta? Ți-a scris ceva frumos.

-Nu era Shakespeare.

-Care e legătura?

-Ăsta e al 35-lea pe săptămâna asta. N-au un pic de originalitate în ei. Ultimele 25 au fost exact aceleași, numai două cuvinte schimbate. May, uite un lucru pe care trebuie să le reții pe lângă cele două reguli ale dormitorului. Nu te uita la fraieri! Sunt niste fustangii.

-Și cele două reguli?

-Nu te desparți de mine orice ar fi și respectă regulile școlii?

-Și care sunt alea?

-De unde ai vrea să știu? Chiar arăt eu a „miss știu tot”?

May o privi cu o sprânceană ridicată în completă liniște, dar singurul care o sparse a fost Gregorovici cu o tuse teatrală.

-Ar mai trebui să știu ceva? o întrebă într-un final May.

-Să vedem. Istoria ți-am zis-o, regulile și ele. Nu cred să mai existe ceva.

-Crezi?

-Nu te teme. Nu avem balauri care să te mănânce în timp ce dormi.

-De parcă voi dormiți.

Vampirii s-au uitat unii la alții cu câte o privire bleagă și au izbucnit într-un râs isteric. Ai, în special mai avea puțin și se tăvălea pe jos de râs. Într-un final se ridică, puse o mână pe umărul Mayei, dar încă râzând. Încercă cu greu să se abțină pentru a-i răspunde la afirmație.

-Jur, că voi muritorii ați devenit mult prea haioși pentru binele vostru. Voi încă mai credeți în basme! Da, suntem vampiri, dar asta nu înseamnă că ne-am oprit din făcut ce face orice om. Deci, da, dormim. E ceva perfect natural.

-Și usturoiul, crucifixul și argintul?

-Povești de adormit copii. Uite, May. Toate aceste lucruri pe care le știi despre noi nu sunt reale. Omul pur și simplu le-a inventat din motive folclorice sau cine mai știe ce. Noi, suntem reali, suntem ca niște oameni, doar mai diferiți.

-Sugeți sânge!

-Da. Mare chestie. Fugi la culcare! Ai nevoie de puțină odihnă.

-Da. Noapte bună, zise May.

-Noapte bună! rostiră toți în cor.

Lumea trăiește în minciună de la început. Oamenii au vrut să afle totul, păcătuind. Atât de ingrați îmi par câteodată. Cu toate astea, m-am obișnuit cu ei. Acum, când privesc totul în reluare, în timpul somnului, îmi vine să zâmbesc. Da, arăt ca un om, păcătuiesc ca el. Sunt doar un suflet din Iad, rătăcit în eternitate ca să-i privesc pe alții cum nu mai evoluează. Sunt pur și simplu eu...

Capitolul I.

Dacă cineva s-a născut pentru ceva anume, atunci trebuie să facă ceea ce trebuie să…facă. Dar dacă te-ai născut şi nu respecţi regulile jocului? Poţi să te arzi sau poţi să câştigi. Dacă m-ar auzi cineva filozofând în halul ăsta probabil ar zice că sunt o persoană nebună, care nu ştie ce e cu ea. Ei bine, aici ar greşi. Ştiu mai multe decât oricine, dar mai important este că eu nu sunt o persoană. Nici nu am fost vreodată. Ce sunt de fapt? Acea fiinţă cu pielea albă, rece ca marmura, cu o frumuseţe exotică…sunt un vampir. Şi mă simt mândră de asta! Dar pentru alte detalii, voi încerca să mai stau la taclale. Mă numesc, după cum spune şi în buletin, Ai Nagazaki, am atins vârsta superbă de 953 de ani, mă trag dintr-un clan foarte puternic din Japonia (la asta voi reveni probabil cu altă ocazie) şi în prezent îmi fac bagajele pentru a continua studiile la şcoala de vampiri, Vamp Druids. N-am vrut niciodată să fac asta, dar cum acasă nu prea am ce face şi având în vedere că vampirii au devenit mai mult un mit, bunica a hotărât să am şi eu o viaţă oarecum normală printre semenii mei. Sunt în anul V, am uitat să spun. Dar povestea mea nici măcar nu începe aici. Şi mai presus de toate, povestea nu începe cu mine…

Razele soarelui scăpărau printre crengi. Era o nouă dimineaţă într-un cartier liniştit din Londra până când un ţipăt asurzitor se auzi venind dintr-o casă ca oricare alta. Asta era cel mai interesant în cartierele din Londra. Toate casele arătau la fel indiferent dacă puneai în grădina din faţă un brad sau luminiţe de Crăciun care mai de care…aceleaşi case lipite una de alta cu acoperiş roşu, ferestre mici prin care vecinii curioşi îi observau pe copii neastâmpăraţi din stradă. Dar nu asta e problema principală. Revenind la ţipăt. Venea din partea unei brunete care căuta disperată prin cameră o brăţară probabil pierdută. Dar având în vedere că nici ea nu ştia ce-i cu ea, dădea în continuare vina pe ghinion.

-Amshel!

Se auzi din nou ţipătul. Cel cu numele de Amshel urcă până în camera fetei şi o privi cu o sprânceană ridicată puţin surprins de comportamentul fetei.

-Am pierdut-o!

-Ce chestie. Credeam că e la masculin “capul”, dar văd că îl ai încă pe umeri.

-Taci, idiotule! Brăţara! Am pierdut-o.

Amshel se uită prin cameră şi observă că bagajul era pregătit la fel şi cea din faţa lui aşa că, o înşfăcă pe brunetă de umeri, luă şi geamantanul şi o scoase cu grijă pe uşă. Bine, mai mult împinsă, dar important era că într-un fel sau altul o putea scoate de acolo.

-Dar…dar…am nevoie de ea! Dacă mă atacă un vârcolac sau cine ştie ce altceva? Amshel, te rog!

Desigur că ea nu credea în chestii ce păreau mai mult un mit. Adică vârcolacii şi vampirii erau pentru ea mai mult personaje din basme pentru adormit copii. Răspunsul lui Amshel veni mai mult cu scoaterea ei pe uşa şi aruncându-i şi bagajul.

-Distracţie plăcută la noua şcoală, surioară!

Şi îi trânti uşa în nas imediat când ea făcu un pas să-l împiedice. Rezultatul a fost mai mult o serie bună de înjurături care nu ar putea fi descrise sau măcar spuse. Deci cine este această fiinţă plângăcioasă? Sora lui Amshel, este adevărat, pe nume May, o fiinţă umană ca oricare alta: crizată, plângăcioasă, orgolioasă, care habar nu are ce o aşteaptă la colţul străzii. După cum spuneam, nervoasă, îşi ia geamantanul şi se îndreaptă spre parcarea unde erau autobuzele. Intră în primul, se aşează în spate de tot cu geamantanul lângă ea, îşi pune căştile în urechi, dă drumul la muzică şi…atât. Între timp, autobozul porneşte doar cu ea. Nici nu începe bine să se mişte că adoarme neştiind ce o aşteaptă cu adevărat la capătul drumului.

Se spune că lumea nu şi-a pierdut cu adevărat magia. Esenţa încă a rămas ascunsă de ochii oamenilor. Bunica îmi zicea mereu să am grijă de propria persoană şi să nu mă las influenţată de alţii pentru a nu sfârşi la fel ca părinţii mei. Ce-i drept, nu pot uita acea zi. Eram un vampir nou-născut, dar am avut parte de o durere ce nu ar putea fi explicată, iar faptul că trăiesc de atâta timp şi voi mai trăi încă o eternitate, mă înfioară într-un fel. Câteodată îmi doresc să devin om ca să pot suferi şi muri, să pot plânge şi râde la fe ca orice fiinţă umană. Bunica crede că devin slabă, dar nu e aşa. Ştiu sigur că nu e aşa…

Autobuzul trecu printr-un portal albastru de lângă marginea pădurii cu câteva minute înainte ca May să se trezească şi ajunse lângă un drum pietruit. Doar că în acel loc nu era zi, era târziu în amiază, aproape de amurg, iar timpul părea să stea în loc. May se trezi, ieşi fără să bage în seamă nimic, dar când păşi pe mica străduţă şi simţi briza proaspătă, atunci se opri şi căscă ochii uimită. Locul în care trebuia să ajungă nu arăta aşa, era sigură de asta. Se întoarse să-l întrebe pe şofer, dar dispăruse cu tot cu autobuz. Nu era posibil ca ea să greşească drumul, de asta era sigură. Mai merse puţin şi văzu o pancardă mare pusă lângă stradă.

Bun venit la Vamp Druids, liceu pentru vampiri.

Dacă eşti om, mai bine ai fugi cât te ţin picioarele!

-Bine…asta e un fel de glumă sau ce?

May nu numai că era speriată până în măduva oaselor din cauza textului de pe pancardă, ci din cauza faptului că era om şi dacă ar fi întâlnit un vampir în cale, ar fi ştiut că ăla e sfârşitul ei.

-Poate va veni din nou autobuzul.

O gândire pozitivă din partea ei, ce-i drept, dar care se dovedeşte mai mult falsă. Autobutzele magice ca cel care a adus-o merg doar o dată pe an, deci May putea să aştepte mult şi bine că nu va apărea nimic. Ci va apărea un “cineva”. Auzi în spatele ei un foşnet de frunze. Nu, acela nu era vântul sau o veveriţă inofensivă. Mai merse puţin şi dintr-un tufiş îi apăru în cale doi băieţi: unul masiv, cu aer rusesc, blond şi unul brunet, puţin mai slab, înalt, dar destul de atrăgător. De fapt ce spun? Amândoi erau de o frumuseţe nebună.

-Ce s-a întâmplat?

Se auzi o voce melodioasă din spatele lor. Atunci îşi face apariţia un al treilea personaj, o fată, înaltă, brunetă, cu părul lung, lins, lăsat pe spate, cu o figură exotică, asiatică. Privirea ei ademenitoare probabil l-ar fi făcut chiar şi pe cel mai puternic om să cadă în patru labe în faţa ei. Băieţii purtau o uniformă neagră, simplă, iar fata o uniformă de un vişiniu închis cu cămaşă albă pe sub sacou. May numai când îi văzu, realiză că erau vampiri şi căzu în genunchi.

-Vă rog, nu mă omorâţi! Fac orice, lăsa-ţi-mă să trăiesc!

Cei trei vampiri s-au uitat unii la alţii întrebători, după care au început să râdă extrem de amuzaţi de situaţie. Fata se aproprie de May şi o ridică în câteva secunde.

-Eşti foarte amuzată. Ce motiv am avea să te omorâm?

În acel moment, May credea pur şi simplu că îşi bate joc de ea.

-Pentru că…sunt om?

Un nou val de râs veni din partea vampirilor.

-Ce glumeaţă eşti!

-Nu glumesc! Sunt om!

-Te rog. Miroşi a vampir de la o poştă. Şi…se simte un miros de om, dar probabil e de la cel pe care l-ai ucis. Nu-i nimic, te înţelegem. Haide, nu mai sta aici.

-Dar…dar trebuie să fie o neînţelegere…

-Cum te cheamă?

-M-May.

-Eu sunt Ai, încântată. Ei sunt Gregorovici şi Samuel.

Lumea se învârte în jurul prostiei, iar prostia în sine se învârte în jurul nebuniei, ca mai apoi nebunia să pice din cer asupra lumii. Faptul că filozofez e doar un lucru minor din momentul când am întâlnit-o pe May. Nu era om, dar parcă nici vampir deşi mirosea din amândouă fiinţe. Ştiu că şi ea era dezorientată, la fel ca mine. Am preferat să ascund acest lucru, la fel cum am mascat multe lucruri din viaţa mea lungă. Cel puţin unele chestii nu trebuie să fie aflate. Ele trebuie să rămână ascunse undeva în colţul minţii. Dar în timp ce o priveam mi se făcea milă de ea. Un lucru am învăţat în această şcoală, academie sau ce o fi ea de fapt şi de drept: nu ai voie să mori, în schimb trebuie să anunţi victima să o facă în modul cel mai elegant posibil. Mi se pare o prostie. Şi probabil şi ea va gândi la fel…

-Trebuie să mă înţelegi! Sunt om!

May încerca să explice de un sfert de oră cum a ajuns şi de ce trebuie să plece. Vampirii o credeau nebună, toţi înafară de Ai. În ciuda ripostărilor, au ajuns în faţa liceului. Pardon. Castelului în stil gotic, negru din vârful turnului şi până jos la temelii.

-Drept cine ne ei? Harry Potter şi prietenii? o întrebă Ai într-un final când nu mai suportă să audă toate vaietele şi explicaţiile.

-Păi, e chiar acolo, zise May arătând în spatele lui Ai.

-Da, sigur –după o pauză de câteva secunde – Ce?

Ai se întoarse în direcţia indicată de May şi îi văzu la drept vorbind pe Harry Potter şi pe Ron Wesley. Dar nici măcar eu nu ştiu ce caută ei în povestea asta. În schimb, Ai se enervă.

-Bin, bine. Luaţi-vă naibii măturile şi zburaţi de aici! Hai, mai repede că nu suntem la gară! Tipii ăştia mereu greşesc povestea, le spuse Ai celor doi vampiri.

May era încâ derutată. Se ciupi de mână doar cu speranţa că visa şi că nu era nebună. Până şi Amshel ar fi râs de un asemenea lucru. Ai o luă de mână şi intră cu forţa în castel cu direcţia…probabil spre cabinetul directorului. De fapt, directoarei. O vampiriţă în vârstă de o mie şi ceva de ani, dar foarte atrăgătoare. Cu părul lung, roşcat şi ochii albaşti, ai fi zis că era o zână bună dintr-un basm.

-Da, trebuia să vină un elev astăzi. Nu văd nicio May şi mai cum?

-Wonderic. May Wonderic, răspunse speriată fata.

În timpul ăsta, ea îşi imagina acel vampir probabil la fel de aiurit care încurcă autobuzul şi ajunse la şcoala la care în mod normal ea ar fi trebuit să fie. Imagini horror îi apăreau în creier cum acesta ardea liceul şi mânca oamenii. Dădu din cap pentru a-şi alunga acele imagini din minte.

-Deci ce facem cu ea? o întrebă Ai pe directoare.

-Având în vedere că autobuzul magic vine doar o dată pe an, o vom păstra.

-Dar nu sunt vampir! se răsti May.

-Dar arăţi şi miroşi ca unul. Ai, instruieşte-o tu cum ştii mai bine. Sunteţi liberi.

Ai făcu o reverenţă, o luă pe May de umeri şi ieşi pe coridor urmată de ceilalţi doi vampiri.

În mod normal, nu prea ştiu ce înseamnă o prietenie adevărată mai ales cu una ca ea care nici măcar nu ştiu ce e. Dar, asta contează probabil mai puţin în momentul de faţă. Cea mai bună prietenă a mea, de suferinţă chiar, nu este un vampir după cum mulţi s-ar aştepta. Este o fiinţă dulce, plăpândă, un semi-demon mai exact. Norocul ei că eu sunt alergică la asemenea creaturi. Sângele lor, la propriu vorbind e mai oribil decât cel al vârcolacilor care nu sunt mai mult decât nişte câini enervanţi. Numele ei este Selene, dar spre deosebire de mine, ea învaţă într-un liceu de oameni. Ne mai vedem prin intermediul oglinzilor în special prin cea din camera mea. Dar de fapt pe noi două ne leagă ceva mai mult decât special. Ne-am apărat şi ne-am ajutat în momente grele când orice fiinţă magică ne-ar fi întors spatele din pură mitocănie sau doar din cauza fricii pe care eu una am alungat-o de mult. Şi asta numai din cauza ei…Selene.

Vamp Druids Saga - I. Don't Forget to Die!

Nimeni nu mai crede în magie, în noi, în ei, în tot ce este ireal, imaginar, parctic uitat, un adevarat mit. Pot spune că mi-e milă de acești oameni. Îi compătimesc. Am supraviețuit până acum și am privit cum totul se stinge în această lume. Stăm ascunși, arătăm ca ei, zâmbim ca un om normal, dar suntem diferiți. Eu sunt diferită. Nu, nimeni nu a spus că tot ce e ireal e și malefic. Doar le place să dramatizeze.
Ea a văzut adevărul cu ochii ei și poate de asta sunt mulțumită. Nu m-a abandonat și a continuat să creadă. Poate că în ochii ei par perfectă, dar nu e așa. Sunt doar eu, așa cum am fost cunoscută, mai mult sau mai puțin. Mulțumesc că ai avut încredere în mine.