Dulci nimicuri IV.

4. Egoistă

Streets feel strange

 And longer lives can never change

Emm rămase lângă mine în tot timpul cât am dormit. Când am deschis ochii, am realizat că era seară. Nu știu cât dormisem, doar că nu am visat nimic. A fost un abis negru în care m-am tot cufundat, unul obositor care aproape m-a lăsat fără aer.

-Te-a căutat.

Un licăr de speranță mi-a apărut în ochi când mi-a spus asta.

-Celălalt, a continuat.

Mi-am lăsat privirea în jos și m-am cufundat din nou în perne. Da, știam că există acel al doilea „el” care încerca cu disperare să-i ia locul și practic reușea, fizic. Îmi amesteca sentimentele, e adevărat, dar tot ce făceam era să jucăm teatru. Da, sentimentele lui erau adevărate, dar ale mele nu erau nici măcar pe jumătate.

Îl cunosc de ceva timp. Practic mă citește ca pe o carte, dar nu destul. Nu știe să deosebească realul de fals. Asta poate pentru că joc mult prea bine teatru.

-De cu nu renunți la el? E ca o jucărie.

-Nu-mi împart jucăriile, le păstrez. Nu le arunc sau le stric cum fac alți copii, i-am răspuns rece.

-Realizezi că nu vei ajunge nicăieri așa?

-Realizezi că nu aș suporta să îl văd în mâinile alteia?

-Egoisto!

Da, eram egoistă. Nici măcar nu încercam să neg asta. Era purur adevăr. De când m-a abandonat, ca pe un nimeni, nu mai eram ce am fost, poate doar o umbră care încerca să-și înece amarul cum putea. Din cauza lui mi-am practic joaca minții și tot din cauza lui m-am închis în mine, dorindu-mi doar să-l am pe el, la un moment dat, oricât de mult ar fi trebuit să aștept.

Am privit-o din nou pe Emm. Nu știam nici eu de ce îl păstram, știam doar că nu vroiam să mă lase singură. Simțeam că eram într-un fel protejată și puteam să am încredere, dar totul era o piesă de teatru de care mă țineam cu dinții pentru că nu vroiam să fiu din nou singură și să-l aștept în van pe el. Cât mai trebuia să stau pe jar?

-Vei ieși până la urmă? reluă Emm.

-Spune-i că sunt bolnavă.

I-am replicat scurt și m-am întors cu spatele la ea. Mai trebuia să rămân în acest exil pentru o perioadă, destul cât să-mi pun ordine în gânduri chiar dacă nu vedeam nicio rază de sparanță la orizont.

Dulci nimicuri III.

3. Vise

As much I’d like the past not to exist

It still does

Aseară mi s-a repetat același vis. În mod ironic, îl numeam „coșmar” la fel ca celelalte. Totul e mult prea diferit în acel loc, e unul în care aș vrea să trăiesc, să nu mă mai trezesc. Emm mă privește cu milă când mă auzea cum spun toate aceste prostii.

Stau în pat încă dezorientată de la acel vis, dar ea, ea este acolo și mă dezmiardă pentru că, într-un mod ciudat, ea știe prin ce trec. Știe ce vreau să spun și încearcă să mă îmbărbăteze. Ochii ei mă calmează, dar nu destul. În mine e un drog care nu mai poate să iasă.

-Anne, totul va fi bine. De ce nu mergi direct la el și îl săruți pur și simplu? Să știe!

Numai la auzul acelor cuvinte am sărit în sus ca arsă. Ce-i drept, mi-aș fi dorit să fac asta, undeva în adâncul sufletului meu, dar nu eram destul de puternică încât să o fac. Eram slabă.

-Emm, ești nebună!

Atât i-am putut spune. Eram dezorientată, amețită. Lacrimile vroiau să dea năvală pe obrajii mei, dar eu nu le lăsam, nu mai suportam. Mi-am băgat capul în pernă, doar să nu mai simt nimic, să mă sufoc  în acel loc moale. Îi simțeam atingerea fină pe capul meu, iar într-un final îmbrățișarea sa caldă. Îi simțeam trupul lipit de al meu. Era o sursă de forță, dar pe care nu o mai puteam primi. M-am întors și am privit-o în ochi.

-Emm, mi-e frică.

Vroiam să mai continui, dar nu am mai rezistat. Lacrimile nu au întârziat să apară. Eram atât de distrusă, dar ea continua să mă îmbărbăteze cu vorbe. Nu o mai ascultam.

Somnul mă cuprinse din nou și nu a trecut mult timp până să apară. Ochii săi albaștri au fost primii pe care i-am observat, iar după aceștia, fața a prins contur, așa cum erai, așa cum te țin minte. Te comportai ca în zilele când mă făceai să râd, când credeam că am găsit tot ce-mi trebuia. Îți păsa de tot ce se întâmpla, știu asta. Eram doar noi doi.

Când mă voi trezi, toată această lume va dispărea și tu împreună cu ea. Mă voi întoarce la realitate încercând cu greu să te înfrunt, chiar dacă tu îmi vei aminti de tot ce s-a întâmplat. Doare. Doare foarte tare când știu că nu-ți mai pasă, că ignori tot. Emm va continua să-mi spună să trec peste, să șterg totul cu buretele, dar eu nu pot. Nici dacă aș închide totul într-o cutie, nu aș putea să țin în frâu ce se află acolo. Va scăpa și mă va întrista din nou.

-De ce nu vrei să-l uiți?

M-a întrebat Emm în timp ce mă privea din partea cealaltă a camerei. Eu stăteam în continuare în pat, dar nu eram atentă la ea. M-a întrebat, dar nu i-am răspuns. A așteptat în liniște mult și bine. S-a ridicat, dar când a ajuns lângă ușă, mi-a vorbit din nou.

-Nu mai poți continua așa.

-Știu, i-am replicat. Dar Emm, nu am o soluție.

-Ba da, dar nu vrei să o găsești.

A plecat lăsându-mă în aceiași stare, aceiași poziție, în același vis care continua să mă macine. Oare nu există o cale să aduc trecutul înapoi?