Dulci nimicuri IV.

4. Egoistă

Streets feel strange

 And longer lives can never change

Emm rămase lângă mine în tot timpul cât am dormit. Când am deschis ochii, am realizat că era seară. Nu știu cât dormisem, doar că nu am visat nimic. A fost un abis negru în care m-am tot cufundat, unul obositor care aproape m-a lăsat fără aer.

-Te-a căutat.

Un licăr de speranță mi-a apărut în ochi când mi-a spus asta.

-Celălalt, a continuat.

Mi-am lăsat privirea în jos și m-am cufundat din nou în perne. Da, știam că există acel al doilea „el” care încerca cu disperare să-i ia locul și practic reușea, fizic. Îmi amesteca sentimentele, e adevărat, dar tot ce făceam era să jucăm teatru. Da, sentimentele lui erau adevărate, dar ale mele nu erau nici măcar pe jumătate.

Îl cunosc de ceva timp. Practic mă citește ca pe o carte, dar nu destul. Nu știe să deosebească realul de fals. Asta poate pentru că joc mult prea bine teatru.

-De cu nu renunți la el? E ca o jucărie.

-Nu-mi împart jucăriile, le păstrez. Nu le arunc sau le stric cum fac alți copii, i-am răspuns rece.

-Realizezi că nu vei ajunge nicăieri așa?

-Realizezi că nu aș suporta să îl văd în mâinile alteia?

-Egoisto!

Da, eram egoistă. Nici măcar nu încercam să neg asta. Era purur adevăr. De când m-a abandonat, ca pe un nimeni, nu mai eram ce am fost, poate doar o umbră care încerca să-și înece amarul cum putea. Din cauza lui mi-am practic joaca minții și tot din cauza lui m-am închis în mine, dorindu-mi doar să-l am pe el, la un moment dat, oricât de mult ar fi trebuit să aștept.

Am privit-o din nou pe Emm. Nu știam nici eu de ce îl păstram, știam doar că nu vroiam să mă lase singură. Simțeam că eram într-un fel protejată și puteam să am încredere, dar totul era o piesă de teatru de care mă țineam cu dinții pentru că nu vroiam să fiu din nou singură și să-l aștept în van pe el. Cât mai trebuia să stau pe jar?

-Vei ieși până la urmă? reluă Emm.

-Spune-i că sunt bolnavă.

I-am replicat scurt și m-am întors cu spatele la ea. Mai trebuia să rămân în acest exil pentru o perioadă, destul cât să-mi pun ordine în gânduri chiar dacă nu vedeam nicio rază de sparanță la orizont.