miercuri, 15 februarie 2012

The Chronicles - Anna


I.

Dacă aș avea o întreagă grădină de trandafiri, i-aș asculta ca mai apoi să pictez culoarea vântului, a ploii, a tot ce mă înconjoară. Cât de ireal pare, nu-i așa? Câtă imaginație aruncată în vânt, fără folos și nu din cauză că nu o pot transpune pe foaia asta murdară de cerneală. Aș avea nevoie de prea multe. Zgomotul mașinilor îmi zgârâie mintea, iar mirosul răspândit de țigara abia terminată  îmi inundă nările, amețindu-mă. Îl privesc cum stă pe pat și își mai aprinde încă una, privește gânditor tavanul, iar câteva picături de transpirație îi alunecă pe pieptul său gol. Nu are decât perechea sa de blugi albaștri, rupți, vai de ei.
-Ipocritul, spun încet.
Mereu am crezut că e ceva mai mult între noi decât o simplă relație de familie. Dar, stai. Acea relație e doar de imagine, în fond mitul Androginului spunea clar că noi trebuie să ne găsim perechea. Nu spunea că trebuie să nu fie din același sânge. În fond, cu toții avem același tată și aceiași mama. Ne-am născut din Adam și Eva, doi păcătoși, la fel ca noi. Ne plac fructele interzise la fel ca ei, vrem să le sorbim sucul dulce, să-l devorăm încetul cu încetul.
Soarele de dimineață își arată din ce în ce mai mult lumina caldă și abia realizez cât e ceasul. Am început să pierd noțiunea timpului și nu cred că îmbătrânesc. Sunt încă mult prea tânără. Iau foile de pa masă și le așez în ordine în micul dosar din dulap atât de apropriat de patul meu în care stă el. Mă așez lângă el și trag cearșaful peste mine ca să mă pot încălzi lângă el. Nu clipește, nu tresare, pare ca o adevărată stană de piatră. Doar că una perfectă. Genele îmi cad grele acaparate de somn. Vreau să dorm mult, nu o eternitate, dar vreau să dorm. Vreau să-l visez, să mă visez…să ne visăm.
-Anna?
Îi aud vocea în tăcerea aia îngrozitoare. Deschid din nou ochii, dar nu se uita la mine. Privea în continuare acel punct invizibil de pe tavan, acel punct mort de a cărui existență nu știam.
-Da? îi răspund încet.
-Trebuie să plec pentru câteva zile.
-Bine, i-am replicat simplu.
Se ridică încet fără să mă atingă sau să mă lovească. Își ia cămașa neagră de pe spătarul scaunului pe care am stat, dar nu mă privește oricât mi-aș dori. Se mai uită puțin în oglindă, își mai aranja ici-colo părul negru, dar nimic mai mult. Când se aproprie de ușă, îmi venea să strig din toate puterile „Nu pleca!”, dar n-am putut. Sunt o lașă.
-O să mă suni? l-am întrebat cu vocea stinsă.
Urmă o nouă tăcere.
-Da.
Un răspuns simplu din partea lui și o ieșire furtunoasă. Camera era din nou goală, eram din nou singură. Lucrurile îmi păreau străine, reci, simțeam chiar că mă apasă fiecare colț. Îmi venea să sfâșii perna în bucăți, să țip, dar n-am făcut decât să plâng. M-a lăsat din nou singură.

Soarele începea să dispară lăsând loc lunii pentru ca noaptea să acopere nu doar orașul ci și camera mea. M-am trezit undeva la miezul nopții când am auzit telefonul că sună. Eram încă buimacă de somn și nu știam exact ce se aude. Când am realizat că e telefonul, l-am înșfăcat ca o fiară, doar că l-am lăsat imediat jos. Nu era el. Era doar mama. Se oprise din sunat. Când l-am deschis am văzut multe apeluri nepreluate, dar niciunul de la el. De ce îmi pasă atât de mult?
Nu mai vroiam să dorm așa că m-am îndreptat spre bucătărie. Simțeam un gust amar în gură, ca un fel de fiere și care mă făcea mai mult să vomit. Urâtă senzație. Nu vroiam să bag nimic în stomac. Totul mi se părea de-a dreptul grețos, fără gust. Laptele l-am scuipat imediat ce l-am gustat, dar nu pentru că era expirat ci pentru că nu-l simțeam. Nu eram în stare de nimic. Parcă toată viața, toată energia, plecase cu el.
Mergeam ca o stafie prin camerele goale, dar nu mai era nimic de văzut. Nimic cu excepția chitării lui negre lăsată undeva pe canapea. Cum de a uitat-o? Ăsta a fost primul gând care mi-a trecut prin cap. Am luat-o în brațe ca pe un copil. Parcă îmi trimitea căldura corpului său. Am mângâiat-o blând așa cum stăteam eu întinsă, dar mai mult de atât nu-mi amintesc. Adormisem.

Chitara o aveam în brațe și când m-am trezit. Parcă eram agațată de ea ca o mică maimuțică de mama ei. Am zâmbit. Am așezat-o cu grijă în partea cealaltă a canapelei. Camera era învăluită din nou de lumina dimineții. Geamurile cât peretele îmi dezvăluiau în față, lucrările omului. Blocuri din metal și sticlă, mașini zgomotoase, dar toate astea undeva în zare pentru că eu tot ce admiram era apa, parcul, strada liniștită. Eram într-o colivie de aur, fără zgomot, doar cu mine. Corecție, era liniștită. Sunetul soneriei se auzi cu ecou în toată sufragerie. M-am mișcat în cel mai leneș mod posibil ca să deschid și să-l văd în fața mea pe…
-Daniel! am spus plină de entuziasm amărât care nu semăna deloc cu un entuziasm normal.
-Stai, calmă, Anna! Nu te obosi să joci teatru că nu-ți merge.
-Nici nu încerc. Intră.
Se făcu comod ca deobicei pe canapea. Era ceva normal ca Daniel să vină pe la apartament și să ne viziteze. De ce am spus „ne viziteze”? Pentru că eu locuiesc împreună cu el de ceva timp. Își aprinse o țigară și privi în jur.
-Unde e?
-A plecat ieri.
-Ciudat. Nu-mi amintesc să fi vorbit ceva despre vreo plecare.
La auzul acelor cuvinte îmi venea să țip la el, să-i trag câte o palmă plină de nervi. Nu putea să mă mintă și să-mi spună că a plecat și de fapt nu, că e ascuns cine știe pe unde. Arăta cât de ignorant era, cât de ingrat. Simțeam că ceva se rupe din mine.
-Daniel, taci naibii!
Răbufnirea mea îl cam uimea, dar pot bănui că se aștepta. L-am lăsat singur la masă și am dat buzna în baie. Măcar apa să-mi răcească fața, să mă răcorească pe mine de tot. Simțeam cum firicelele de apă îmi ardeau pe obraji. Am ridicat privirea spre oglindă să văd o pereche de ochi de o combinație între căprui și verzi, buzele roșii ușor uscate, mușcate și părul ciufulit de un blond murdar. Ușa se deschise și își făcu apariția Daniel. Îngrijorat cum era, mă luă în brațe și mă strânse la pieptul său. Nu era la fel ca al lui, dar era destul cât să mă liniștească. Nu puteam să plâng, nu mai puteam să fac asta. Nu sunt o ființă slabă. Am încercat să țin totul în mine.
-Gata, Anna, calmează-te! Se va întoarce.
Nu i-am răspuns. M-am lăsat condusă de el în sufragerie și m-am așezat pe canapea privind în continuare în gol. Imaginea pe care am văzut-o în oglindă m-a pus pe gânduri. Arătam atât de lipsită de viață.
-Vrei să-ți fac un ceai?
-Am nevoie doar de o cafea, mulțumesc.
A mers în bucătărie să prepare cafeaua, iar eu stăteam pur și simplu și mă uitam în gol. De ce să-mi fac atâtea griji? Sigur se răcorește pe undeva sau încheie vreo afacere, un lucru atât de tipic. Chiar și cu Daniel în casă, încă îi simt parfumul care nu poate fi acoperit de un altul. E diferit. Totul e diferit. Nimeni nu poate ajunge să semene cu el oricât ar încerca de dragul meu sau al alteia. Mirosul cafelei proaspete îmi invadă nările, moment în care m-am trezit la viață. Lichidul de un maro închis stătea într-o ceașcă de un albastru închis, în fața mea.
-Mulțumesc.
Îmi întinse și o ceașcă plină de cuburi de zahăr din care am ales două. Le-am amestecat fără să mă opresc. Făceam asta ca dintr-un reflex. E ciudat cum de ești obișnuit să faci același lucru, dar cu o altă persoană de față. Cu toate astea, Daniel mi se părea o stafie. Nu îl vedeam sau îl simțeam. Doar exista și știam că e acolo.
-Mâine începem orele, spuse într-un final.
Da, asta era ultima zi din vacanța de vară. Ultima zi de care mă puteam bucura înainte să văd toți acei snobi și să respir un aer infect, ultima zi în care voi simți gustul cafelei, ultima zi când mă pot bucura de libertare, însă ultima zi în care el nu e aici și mă simt singură.
-Daniel, vreau să ies prin parc mai târziu.
-Plăcerea mea.
Aerul cald de vară se risipea făcând loc celui răcoros de toamnă. Natura se afla într-o continuă transformare, la fel ca mine. Ne schimbam cu vremea fără să știm sau să simțim doar din cauza faptului că eram niște prizonieri ai timpului. Nu știam niciodată când ne va veni sfârșitul. Știam doar că va veni la un moment dat.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu