I.
Dacă aș avea o întreagă grădină de trandafiri, i-aș
asculta ca mai apoi să pictez culoarea vântului, a ploii, a tot ce mă înconjoară.
Cât de ireal pare, nu-i așa? Câtă imaginație aruncată în vânt, fără folos și nu
din cauză că nu o pot transpune pe foaia asta murdară de cerneală. Aș avea
nevoie de prea multe. Zgomotul mașinilor îmi zgârâie mintea, iar mirosul răspândit
de țigara abia terminată îmi inundă
nările, amețindu-mă. Îl privesc cum stă pe pat și își mai aprinde încă una, privește
gânditor tavanul, iar câteva picături de transpirație îi alunecă pe pieptul său
gol. Nu are decât perechea sa de blugi albaștri, rupți, vai de ei.
-Ipocritul, spun încet.
Mereu am crezut că e ceva mai mult între noi decât o
simplă relație de familie. Dar, stai. Acea relație e doar de imagine, în fond
mitul Androginului spunea clar că noi trebuie să ne găsim perechea. Nu spunea
că trebuie să nu fie din același sânge. În fond, cu toții avem același tată și
aceiași mama. Ne-am născut din Adam și Eva, doi păcătoși, la fel ca noi. Ne
plac fructele interzise la fel ca ei, vrem să le sorbim sucul dulce, să-l
devorăm încetul cu încetul.
Soarele de dimineață își arată din ce în ce mai mult lumina
caldă și abia realizez cât e ceasul. Am început să pierd noțiunea timpului și
nu cred că îmbătrânesc. Sunt încă mult prea tânără. Iau foile de pa masă și le
așez în ordine în micul dosar din dulap atât de apropriat de patul meu în care
stă el. Mă așez lângă el și trag cearșaful peste mine ca să mă pot încălzi
lângă el. Nu clipește, nu tresare, pare ca o adevărată stană de piatră. Doar că
una perfectă. Genele îmi cad grele acaparate de somn. Vreau să dorm mult, nu o
eternitate, dar vreau să dorm. Vreau să-l visez, să mă visez…să ne visăm.
-Anna?
Îi aud vocea în tăcerea aia îngrozitoare. Deschid din nou
ochii, dar nu se uita la mine. Privea în continuare acel punct invizibil de pe
tavan, acel punct mort de a cărui existență nu știam.
-Da? îi răspund încet.
-Trebuie să plec pentru câteva zile.
-Bine, i-am replicat simplu.
Se ridică încet fără să mă atingă sau să mă lovească. Își
ia cămașa neagră de pe spătarul scaunului pe care am stat, dar nu mă privește
oricât mi-aș dori. Se mai uită puțin în oglindă, își mai aranja ici-colo părul
negru, dar nimic mai mult. Când se aproprie de ușă, îmi venea să strig din
toate puterile „Nu pleca!”, dar n-am putut. Sunt o lașă.
-O să mă suni? l-am întrebat cu vocea stinsă.
Urmă o nouă tăcere.
-Da.
Un răspuns simplu din partea lui și o ieșire furtunoasă.
Camera era din nou goală, eram din nou singură. Lucrurile îmi păreau străine,
reci, simțeam chiar că mă apasă fiecare colț. Îmi venea să sfâșii perna în
bucăți, să țip, dar n-am făcut decât să plâng. M-a lăsat din nou singură.
Soarele începea să dispară lăsând loc lunii pentru ca
noaptea să acopere nu doar orașul ci și camera mea. M-am trezit undeva la
miezul nopții când am auzit telefonul că sună. Eram încă buimacă de somn și nu
știam exact ce se aude. Când am realizat că e telefonul, l-am înșfăcat ca o
fiară, doar că l-am lăsat imediat jos. Nu era el. Era doar mama. Se oprise din
sunat. Când l-am deschis am văzut multe apeluri nepreluate, dar niciunul de la
el. De ce îmi pasă atât de mult?
Nu mai vroiam să dorm așa că m-am îndreptat spre
bucătărie. Simțeam un gust amar în gură, ca un fel de fiere și care mă făcea
mai mult să vomit. Urâtă senzație. Nu vroiam să bag nimic în stomac. Totul mi
se părea de-a dreptul grețos, fără gust. Laptele l-am scuipat imediat ce l-am
gustat, dar nu pentru că era expirat ci pentru că nu-l simțeam. Nu eram în
stare de nimic. Parcă toată viața, toată energia, plecase cu el.
Mergeam ca o stafie prin camerele goale, dar nu mai era
nimic de văzut. Nimic cu excepția chitării lui negre lăsată undeva pe canapea.
Cum de a uitat-o? Ăsta a fost primul gând care mi-a trecut prin cap. Am luat-o
în brațe ca pe un copil. Parcă îmi trimitea căldura corpului său. Am mângâiat-o
blând așa cum stăteam eu întinsă, dar mai mult de atât nu-mi amintesc.
Adormisem.
Chitara o aveam în brațe și când m-am trezit. Parcă eram
agațată de ea ca o mică maimuțică de mama ei. Am zâmbit. Am așezat-o cu grijă
în partea cealaltă a canapelei. Camera era învăluită din nou de lumina
dimineții. Geamurile cât peretele îmi dezvăluiau în față, lucrările omului.
Blocuri din metal și sticlă, mașini zgomotoase, dar toate astea undeva în zare
pentru că eu tot ce admiram era apa, parcul, strada liniștită. Eram într-o
colivie de aur, fără zgomot, doar cu mine. Corecție, era liniștită. Sunetul
soneriei se auzi cu ecou în toată sufragerie. M-am mișcat în cel mai leneș mod posibil
ca să deschid și să-l văd în fața mea pe…
-Daniel! am spus plină de entuziasm amărât care nu semăna
deloc cu un entuziasm normal.
-Stai, calmă, Anna! Nu te obosi să joci teatru că nu-ți
merge.
-Nici nu încerc. Intră.
Se făcu comod
ca deobicei pe canapea. Era ceva normal ca Daniel să vină pe la apartament și
să ne viziteze. De ce am spus „ne viziteze”? Pentru că eu locuiesc împreună cu
el de ceva timp. Își aprinse o țigară și privi în jur.
-Unde e?
-A plecat
ieri.
-Ciudat. Nu-mi
amintesc să fi vorbit ceva despre vreo plecare.
La auzul
acelor cuvinte îmi venea să țip la el, să-i trag câte o palmă plină de nervi.
Nu putea să mă mintă și să-mi spună că a plecat și de fapt nu, că e ascuns cine
știe pe unde. Arăta cât de ignorant era, cât de ingrat. Simțeam că ceva se rupe
din mine.
-Daniel, taci
naibii!
Răbufnirea mea
îl cam uimea, dar pot bănui că se aștepta. L-am lăsat singur la masă și am dat
buzna în baie. Măcar apa să-mi răcească fața, să mă răcorească pe mine de tot.
Simțeam cum firicelele de apă îmi ardeau pe obraji. Am ridicat privirea spre
oglindă să văd o pereche de ochi de o combinație între căprui și verzi, buzele
roșii ușor uscate, mușcate și părul ciufulit de un blond murdar. Ușa se
deschise și își făcu apariția Daniel. Îngrijorat cum era, mă luă în brațe și mă
strânse la pieptul său. Nu era la fel ca al lui, dar era destul cât să mă
liniștească. Nu puteam să plâng, nu mai puteam să fac asta. Nu sunt o ființă
slabă. Am încercat să țin totul în mine.
-Gata, Anna,
calmează-te! Se va întoarce.
Nu i-am
răspuns. M-am lăsat condusă de el în sufragerie și m-am așezat pe canapea
privind în continuare în gol. Imaginea pe care am văzut-o în oglindă m-a pus pe
gânduri. Arătam atât de lipsită de viață.
-Vrei să-ți
fac un ceai?
-Am nevoie
doar de o cafea, mulțumesc.
A mers în
bucătărie să prepare cafeaua, iar eu stăteam pur și simplu și mă uitam în gol.
De ce să-mi fac atâtea griji? Sigur se răcorește pe undeva sau încheie vreo
afacere, un lucru atât de tipic. Chiar și cu Daniel în casă, încă îi simt
parfumul care nu poate fi acoperit de un altul. E diferit. Totul e diferit.
Nimeni nu poate ajunge să semene cu el oricât ar încerca de dragul meu sau al
alteia. Mirosul cafelei proaspete îmi invadă nările, moment în care m-am trezit
la viață. Lichidul de un maro închis stătea într-o ceașcă de un albastru
închis, în fața mea.
-Mulțumesc.
Îmi întinse și
o ceașcă plină de cuburi de zahăr din care am ales două. Le-am amestecat fără
să mă opresc. Făceam asta ca dintr-un reflex. E ciudat cum de ești obișnuit să
faci același lucru, dar cu o altă persoană de față. Cu toate astea, Daniel mi
se părea o stafie. Nu îl vedeam sau îl simțeam. Doar exista și știam că e
acolo.
-Mâine începem
orele, spuse într-un final.
Da, asta era
ultima zi din vacanța de vară. Ultima zi de care mă puteam bucura înainte să
văd toți acei snobi și să respir un aer infect, ultima zi în care voi simți
gustul cafelei, ultima zi când mă pot bucura de libertare, însă ultima zi în
care el nu e aici și mă simt singură.
-Daniel, vreau
să ies prin parc mai târziu.
-Plăcerea mea.
Aerul cald de
vară se risipea făcând loc celui răcoros de toamnă. Natura se afla într-o
continuă transformare, la fel ca mine. Ne schimbam cu vremea fără să știm sau
să simțim doar din cauza faptului că eram niște prizonieri ai timpului. Nu
știam niciodată când ne va veni sfârșitul. Știam doar că va veni la un moment
dat.
Însă, ceaiul din ceașca roșie,