Blog

Please, welcome my Book Blog!

Cafea și Ciocolată

Don't forget to follow! :)

Cherry

Sunt obraznic de roșii cele două buze ale tale.

Și mai admirabile sunt când încep să muște,
din mărul ținut în mână
și el, la fel de roșu,
precum micii tăi obraji.
Dar atunci, când îți dezvelești dințișorii,
toți albi ca spuma laptelui
și rânjești din-adins,
mă sperii.
Așa cum licuricii luminează calea
gânganiilor de prin iarbă,
așa radiază și zâmbetul tău,
în fiecare moment
al zilei.
Iar ochii, vai, acele două mici perle
care mă privesc scrutător.
Nu sunt ai mamei tale,
sunt ai tăi,
sunt ceea ce ești.

Dulci nimicuri V.

Poveste cu prinți

I'm dreaming in colors

 Of getting the chance

 Of dreaming of trying the perfect romance

-Emm, aș dori un ceai, te rog.

Când m-a văzut coborând din cameră, am putut observa o uimire plăcută din partea ei. Se bucura că am ieșit din colivia de aur. Deși i-am zâmbit, nu a scos niciun sunet de bucurie sau tristețe. A pregătit ceaiul.

-Știi, Emm, azi este un an de când am simțit din nou că m-am îndrăgostit. Iar peste încă o lună și ceva se va împlini anul de când am gustat din mătrăgună. Dar, nu știu de ce, mă simt chiar bine că am trecut prin toate astea. Emm, am crescut. Poate tu nu vezi asta, nu realizezi, dar undeva, în mine, s-a produs o schimbare. Nu mai este el prințul pe care îl așteptam să vină pe un armăsar negru, să mă ia în brațe și să mă conducă spre castelul său. Nu, Emm. M-am înșelat. A fost doar una din etapele prin care am fost nevoită să trec și știi ce? Mă simt bine că am trecut.

Mă privi din nou cu ochii ei mari de chihlimbar și în sfârșit schiță un zâmbet. Da, știu că era unul sincer. Îmi puse o ceașcă plină cu ceai în față și se așeză de partea cealaltă a mesei ca să mă privească.

-Ți-ai găsit alt prinț?

Întrebarea ei mă făcu să roșesc. Știa foarte bine care e răspunsul, dar am preferat să nu-mi mărturisesc gândurile. Și ce dacă era așa?

-Poate, i-am răspuns încet.

-Atunci, aștept să-ți urmăresc următoarea poveste.

Mă sărută tandru pe frunte și ieși din cameră. Încă îi mai simțeam parfumul floral care îmi plăcea atât de mult. Vroiam să-i mai spun atât de multe. Poate că nu sunt o prințesă, poate nici nu trebuie să fiu așa pentru a ști că este acel prinț lângă mine. Doar că, recunosc, sună aiurea, dar cât mi-aș dori ca acel prinț să știe că exist, că nu sunt doar o iluzie. Dacă ar putea ști că ... mă îndrăgostesc.

The Chronicles - Anna. II.

El. Cine este el de fapt? Este o persoană la fel ca restul care respiră, vede, mănâncă, plânge, zâmbește, urăște, dar nu știu dacă iubește. Mereu mi s-a părut o persoană înghețată, iar eu am vrut mereu să-l imit. Mi se părea un lucru cu adevărat formidabil, ceva care te face să fii mai presus de alții. El era ignorant, iar eu încercam să-I semăn. Deși părea o stană de piatră atrăgea orice ca un magnet. Când vroia ceva, I se serve ape tavă.

Când mă trezeam dimineața, primul lucru pe care îl vedeam cu excepția trupului său ca de marmură, erau ochii. Chiar dacă abia mă trezeam, el mă veghea cu ochii lui albaștri, dar nu orice fel de albastru. Era unul diferit față de alții. Avea o lucire proprie, de parcă aș vedea cerul prin ei, un cer de primavera pe un camp plin de flori. Mereu se trezea înaintea mea și mă studia cu grijă. Chiar dacă mă strâmbam, el doar zâmbea.

Și ce altceva mai vedeam? Părul negru, des, o podoabă capilară demnă de un print. Puteam să mă joc cât vroiam în părul său fără să mă satur pentru că era atât de moale, atât de diferit. Nu era îmbibat până la rădăcini cu gel, fixativ sau spumă. Era lăsat așa cum I l-a dat mama natură. Bine, poate că era vopsit, dar nici nu se observa. Parcă așa se născuse. Un zeu.

După ce mă privea, îmi spunea un „Bună dimineața!”, se trezea și se pregătea să-mi facă cafeaua, iar eu rămâneam singură în camera inspirând mirosul lui dulce și așteptând să mă cheme să beau acea ceașcă de cafea alături de el.

Toate astea îmi par o istorie veritabilă, acum când mă gândesc și privesc cum se joacă copii. E și ultima lor zi de vacanță. Cu toții ar trebui să o prețuim. Daniel era și el brunet, dar avea părul mai lung, până la umeri. Mă proteja mereu când el nu era prin preajmă. Poate că par puțin răsfățată, dar eu nu cred asta. Uneori am impresia că el îi pune pe toți să aibă grijă de mine și nu că aș fi neîndemânatică ci pentru că, mă încăpățânez să cred asta, chiar tine la mine. Nu știu când va veni momentul să-și scoată la iveală sentimentele. Continui să cred că nu o va face niciodată. Suntem rude, nu animale, parcă o aud pe mama zicând. Dar se înșală atât de amarnic! Cu toții am comis incest, începând cu Adam și Eva, dar nu vreau să discut pe o temă religioasă. În fond, cine sunt eu să critic aceste…lucruri? Bine, poate că asta îl împiedică, nu am de unde ști.

Ce e și mai amuzant e că oamenii pretind că sunt centrul Universului, că le știu și că le pot descoperi pe toate. Unii chiar spun că știința este o artă și nu îi voi contrazice. Dar când îi văd cum își bat cap în cap teoriile și se formează adepții, mă apucă tot râsul. Unii ar crede că sunt o ateistă, lucru foarte fals, dar bănuiesc că dezorientată e cel mai bun termen. Prefer să cred în ce-mi dictează inima chiar dacă uneori mă bagă efectiv în belele.

-Anna!

Daniel îmi întinse un cornet cu înghețată de ciocolată. Nici n-am simțit când dispăruse de lângă mine. Probabil din cauză că eram mult prea absorbită în gânduri și în a-i contura figura înaintea ochilor mei. Îmi era mult prea dor de el, de tot ce ținea de el, dar nu-i păsa. Puteam să intuiesc asta. Nu sunt oarbă să nu văd răceala cu care mă tratează și dorința nebună când vede o „marfă bună”. Nu voi fi niciodată bună pentru el. Îi sunt verișoară, nu prietenă. Sunt eu.

Mi-am îndreptat privirea spre pantofii mei roșii cu toc. Deobicei nu mergeam cu tocuri de zece centimetri și chiar nu știu ce m-a apucat. Gustam câte puțin din înghețată. Simțeam cum se topește și picături maronii se preling pe degetele mele. Nu erau doar dulci. Erau lipicoase.

-Anna, ai grijă.

Daniel îmi luase înghețata din mână și începuse să-mi șteargă mâna plină de înghețată. Din fericire nu mă murdărisem și pe blugi, dar parcă eram un copil mic. Îl priveam cum avea grijă de fiecare detaliu, mă curăța cu grijă ca pe propriul copil. Știu că va suna ciudat ca una de 17 ani ca mine să înceapă să plângă dintr-o dată, dar asta am și făcut.

-Anna, de ce plângi?

-De ce ai grijă de mine? l-am întrebat mai mult printre sughițuri.

A mai luat un șervețel din pachet și a început să-mi șteargă lacrimile care curgeau șiroaie pe obrajii mei și așa palizi.

-Pentru că îmi ești prietenă, mi-a răspuns calm și cu multă căldură.

Puteam vedea asta în ochii lui.

-Hai să ne mai plimbăm.

M-a luat de mână și m-a ridicat de pe bancă. Într-un fel, îmi plăcea strânsoarea lui și parcă mă elibera. Nu cred că aș putea să descriu în cuvinte acea stare. Dar dacă am putea face o comparație, aș putea spune că seamănă cu momentele de început ale unui cuplu. Acel moment când el o ia de mână pentru a se plimba, nu o slăbește din ochi, ba chiar o sărută la sfârșitul plimbării. Știu, seamănă ca o secvență luată dintr-un film mult prea romantic, dar asta facem noi oamenii. Trăim din clișee, ne hrănim cu ele pentru că de fiecare dată când încercăm să facem ceva orginal, clișeul se înfiripește în acel lucru, oricât de minuscul ar fi și mult prea târziu ne-am da seama.

-Mulțumesc, Daniel, că nu m-ai lăsat să mă murdăresc, i-am spus într-un final.

-Cu plăcere, mi-a replicat scurt.

Mă luă încet de mijloc și mă strânse la pieptul său. Preț de acele momente petrecute alături de el, am uitat tot ce s-a întâmplat, m-am îndepărtat de el. Nu mai exista în mica mea bulă. Puteam să respir și să mă bucur de libertate. Sau pot doar să mă prefac că sunt fericită. Am mai văzut oameni de acest gen. Cei doi erau un cuplu și păreau atât de fericiți de parcă întreaga lume ar fi stat la picioarele lor, dar în ciuda acestor aparențe, numai unul dintre ei credea cu adevărat în această fericire și chiar credeau că sunt fericiți, în timp ce al doilea, știa de acest joc al minții. Nu-i consider ipocriți, ci marionete ale vieții și îmi pare sincer rău de ei.

M-am băgat în pat deși încă nu se înserase. Am simțit o răcoare ciudată în cameră de parcă cineva intrase aici înainte și lăsase geamurile deschise. Dar pentru ce? De ce să-mi alunge mirosul parfumului său puternic de scorțișoară, unul neobișnuit, pe care bărbații l-ar considera o abominație la adresa lor? De ce să-i privesc doar cămașa lăsată de mine pe marginea scaunului și să simt doar mirosul parfumului meu? De ce totul trebuie să fie cu susul în jos când poate fi normal? De ce normalitatea este atât de eupizantă și de mediocră? De ce nu pot să trăiesc realitatea ca pe un vis?

Daniel nu mai era nici el cu mine. De ce să rămână? A fost doar o mică dădacă, neimportant, un personaj secundar în mica mea excapadă. Am luat cămașa și am îmbrăcat-o din nou. Nu-mi păsa că era singurul lucru de pe mine cu excepția boxerilor negri din dantelă. M-am așezat printre pernele de pe pervaz cât să privesc lumea care mișuna. Nu-i găseam rostul, nici importanța. Nu puteam să înțeleg de ce eram îndrăgostită de el. Totuși, știți ce este cu adevărat amuzant? Nu este iubitul, dar nici prietenul meu cel mai bun. Este vărul meu.