Dulci nimicuri VI.

Eu

And the crashes are heaven, for a sinner like me

Mulțumesc acelor basme care m-au făcut să mă gândesc și să cred în Făt-Frumos. Mulțumesc legilor lui Murphy despre dragoste care m-au făcut să realizez ce este aceasta de fapt. Mulțumesc Emmei că m-a ascultat în cele mai dureroase momente și mi-a fost alături. Mulțumesc ploii care a plâns cu mine când nu mai știam încotro să merg, ce să fac, ce să uit și ce să mint. Tot ei îi mulțumesc că mi-a fost martoră în cele mai dulci momente pe care le-am putut avea.
-Te lași bătută atât de ușor?
Spuse Emm. Nu am privit-o. Urmăream norii cum se mișcă pe cerul mult prea azuriu. O briză caldă învălui întreaga cameră. O asemenea atingere nu poate fi ignorată. 
-Nu am spus că mă dau bătută. Am spus că trebuie să mă reculeg, i-am răspuns.
-Adică te dai bătută. Nu îți poți reculege sufletul.
-Nici inima.
A tăcut, la fel și eu. În fond, cine sunt eu? De ce mi-am exprimat doar dorința nestăvilită de a-l avea pe acel EL în toată povestea? Dar acel EL nu mai există. S-a risipit în timp, la fel ca mine. Eu sunt cea din oglindă, sunt cea de lângă tine, firavă, de porțelan. Sunt cea care vrea să uite, dar nu poate, dar sunt și cea care nu vrea să fie uitată. Pot să râd, pot și să plâng. Pot să miaun când e nevoie, dar pot și să țip ca o fiară în cușcă. Pot să sper ca orice alt om și pot să visez. Sunt una dintre mulții păcătoși, egoiști. Sunt cea care vrea să-și arunce sufletul în mare, să-l refacă din nou pentru a-l putea folosi. Sunt cine vreau să fiu și nimic nu poate schimba asta. Sunt imperfectă, ascunsă, necunoscută. Sunt eu.
-Acum? m-a întrebat din nou.
-Acum? Acum nimic.
De fapt, ar fi ceva. Acum, vreau să zbor!