Necunoscut

Gândurile se fac bucăţi, ca ciobul de sticlă lăsat pe treapta de lângă uşa deschisă.
“Eşti viu? Eşti mort?”
Sunt două întrebări care mă zgâriau pe creier. E ca atunci când eşti “dilimachi”* şi stai închis între patru pereţi albi privind în gol, zbierând, râzând, plângând, iubind, urând. Toate sunt doar nişte sentimente neînsemnate, urâte, murdare, pătate de sânge.

Uşile se deschid cu fiecare scârţâit al podelei pe care calc. Analizez, respir, gust…din nimic. Locul a devenit ceva pustiu, inexplicabil, acoperit de cearşafuri cu pânze de păianjen neşterse, geamuri sparte la colţuri, lumină inexistentă. Tablourile au rămas pe câţiva pereţi, cărţile în rafturi mucegăite, roase de şobolani. Nu a mai rămas nimc întreg.

Păşesc lângă pianul acoperit de praf. O simplă apăsare a clapei m-a făcut să tresar. Sunetul suav mă îndemna să cânt ceva, dar nu vroiam. Nu mai făcea parte din prezentul meu. De fapt, nimic din ce era aici pentru mine devenise un trecut sau mai bine zis o amintire uitată într-un colţ al minţii mele. Să fii viu, dar să nu exişti…niciodată nu mi-am explicat lucrul ăsta. Să uiţi, dar să fii prezent…nu mă mai pot complica cu filozofii ca astea…

Rochia neagră se ridică puţin de la sol simţind aerul ce trecea prin geamul spart. Am căzut pur şi simplu la pământ. Pletele lungi şi negre, pielea rece, albă, rochia sfâşiată de timp...nu mai existam. Eram doar un corp mort, dar totuşi viu. Eram ceva. Un mit.

*nebun