File din jurnalul unei foste prostituate adolescentine I.

18 martie

Când mi-a căzut pentru prima dată caietul ăsta în mână n-am știut cu adevărat ce să fac cu el. L-am privit, răsfoit, rupt și, din nou, privit. Dar, într-un final, m-a lovit ideea. Dacă aș scrie în el o parte din amintirile care mă macină în interior ca un vierme? Unii spun că ce ți s-a întâmplat în copilărie, apoi în adolescență te marchează pe viață. N-am crezut niciodată în asemenea lucruri...până acum.

21 martie

Te deschid din nou, Dragul meu Jurnal, ca să-ți spun începutul. La vârsta pe care o am acum nu aș putea fi numită o adolescentă. Poate doar o altă femeie care are în prezent un fel de job și care, din lipsă de ocupație, scrie într-un caiet. Ironic!

Îmi amintesc acea noapte de parcă ar fi fost ieri. Adierea caldă de august mă înviora după berile băute cu câțiva prieteni lângă baraj. Cam asta am făcut toată vara. Plecam de acasă cutreierând orașul în lung și în lat ca în căutarea unei comori și mă opream cu așa-numiții mei amici pe unde apucam, ne îmbătam și cam atât. Am pățit de câteva ori să nu ajung cu zilele acasă, dar asta e cu totul altă poveste și nu e nevoie să irosim paginile și cerneala pe așa ceva.

Revenind la acea seară. Deși băusem eram, ciudat, dar adevărat, destul de lucidă, încât să-mi dau seama ce se petrece. Prietenul X m-a luat dintr-o dată de mână, replicându-mi că vrea să-mi arate ceva. Drept urmare, naiva de mine, l-am urmat. Dar nu a fost ”ceva” ce mi-a arătat, ci a fost un ”cineva”...

25 martie

M-am oprit brusc, recunosc. Nu din cauză că am fost chemată într-un anume loc, ci doar pentru că șiroaie de lacrimi începuseră să cadă pe obrajii mei. De felul meu, nu am fost niciodată slabă, dar niciodată să nu spui niciodată.

Acel ”cineva” era un bărbat înalt care-mi aducea aminte de ruși. Ochii lui albaștri, pătrunzători luceau la lumina felinarelor de pe stradă. Într-un fel, îmi plăceau, dar îmi era și frică. Spiritul său semăna cu cel al unui lup fioros din povești, dar, totodată, seducător. Am rămas ca o stană de piatră în fața lui, neștiind ce să fac. Dacă eram hipnotizată? Ăsta ar fi un plauzibil răspuns și nu doar o minciună înfundată.

N-am avut parte de politicoasele salutări. De fapt, tot ce-mi amintesc de atunci e mirosul unei substanțe lipite mai mult de nasul meu, iar, apoi, totul a devenit...negru.