Multe ştii şi puţine poţi vedea
când inima cerşeşte prea multe.
Dar de fapt ce încerci să camuflezi?
Ipocrizia? Uitarea? Sau pur şi simplu disperarea?
Ai stat pe patul meu pentru ultima oară
dar a trecut foarte mult timp de atunci.
Îţi mai aduci aminte măcar?
Nu prea cred, dar măcar am încercat.
Îmi aduc aminte cum m-ai intoxicat cu ţigara ta,
care ironia sorţii, încă o mai am în scrumieră.
Nici eu nu pot spune dacă am lăsat-o intenţionat acolo
sau pur şi simplu am uitat de ea.
Mai bine aş face un exerciţiu mintal.
Tu ai luat-o ca un prost ce eşti pe o cărare cu sfârşit,
Pe când eu, am ales să merg spre nemurire
odată cu sângele vărsat în agonie.
Imaginaţia mea, lumea în care nu te văd;
Lumea ta, imaginea în putrefacţie a uitării.
Sau pur şi simplu o baltă uscată de sânge
în care ai preferat cu atâta dorinţă să te scalzi.
Ipocritule! M-am învăţat cu acest cuvânt
la fel cum m-am învăţat cu ţigara din scrumieră.
Las gramofonul sa cânte un vals uitat
şi privesc pe fereastra ce demult nu a mai avut un interes.
Nu ştiu. Nu cred că voi avea
atâta milă încât să-ţi scriu o scrisoare.
Probabil voi lăsa trandafirii roşii să cadă
şi să-mi spună: Edenul pentru el e cu un pas mai departe.
Ei bine, mie imi place :)
RăspundețiȘtergere