Zilele treceau din ce în ce mai repede, iar ziua
decisivă sosi. Era acea zi în care Anne ieșea din colivia sa de aur
pentru a intra într-una nouă, departe. Ziua în care se va îndepărta de fiecare
perete de amintiri care o țintuia la pământ, o făcea vulnerabilă.
Stătea în sala de așteptare a aeroportului, cu inima parcă sărindu-i din piept, atât de tare bătea. Era mult prea agitată. O grămadă de sentimente îi invadau mintea, o doborau, era confuză până
peste limită. Chiar dacă îi erau alături Cesar și Maya, ceva nu era bine. Ceva
lipsea, dar nu numai fizic, dar chiar spiritual. Schimbarea pe care urma să o facă, nu o lăsa să respire. Totul o sufoca.
-Anne, ești bine? o întrebă Cesar.
Anne își ridică privirea goală. Nu știa ce să-i răspundă. Iar dacă o făcea, nu vroia să scoată o perlă cât era ea de mare. Îi era prea frică.
-Sunt bine sau cel puțin încerc, răspunse ea mecanic.
-Anne, știu prin ce perioadă treci, continuă Cesar. Știu ce simți. Eu, cel puțin, voi fi cu adevărat singur fără tine. Tocmai de asta, nu vreau să uiți de unde pleci.
Scoase cu grijă o cutiuță îmbrăcată într-un material catifelat de un roșu vulcanic, dintr-un buzunar
al paltonului. O deschise cu grijă, dar și cu eleganță în același timp, lăsând să iasă la iveală acel inel cu piatră neagră, împodobit cu firicele aurii. Îl luă cu grijă din cutie și i-l așeză pe deget în timp ce Anne privea toată acea scenă ca ruptă dintr-un film. Deschise gura să zică ceva, dar Cesar i-o
luă înainte.
-A fost al bunicii tale. Mama ta l-a avut, dar l-a
dus departe pentru a nu-l avea tu. Nu erai pregătită. De fapt, ea mereu credea
asta, dar ea nu a stat lângă tine în tot acest timp ca mine, ca să te vadă cum
te ridici. Nu a văzut maturitatea din ochii tăi. Inelul acesta este moștenirea ta.
Anne îl privea uimită, încă neștiind ce să zică sau cum să reacționeze. Totul a fost prea subit.
-Mulțumesc, Cesar.
Izbucni fără să vrea în lacrimi. Nu știa cum avea să se descurce
fără el într-o lume nouă, în acea junglă. Cesar o luă în brațe, dar ea nu mai putut stăpâni. Când era în brațele lui, se simțea eliberată de tot. Avea dreptate. Părinții nu i-au fost alături când avea cea mai mare nevoie de ei. Doar Cesar a fost. A
plâns și râs alături de ea cum nimeni altcineva nu o mai făcuse. Poate doar cu excepția lui Silver care nu era
aici, alături de ea. Deși momentul era unul cu adevărat special, o voce de femeie
se auzi de undeva de la un interfon.
-Îmbarcarea pentru traseul Paris-Londra, la poarta
12.
Anne își șterse lacrimile cu mânecile paltonului, încă
suspinând. Îi privi pe Cesar și pe Maya pentru ultima dată și se ridică, iar ei i-au urmat exemplul. Câteva îmbrățișări nu puteau vindeca durerea
pe care o aveau toți în suflet.
-Totul va fi bine, Anne!
Cesar încerca cu greu să o îmbărbăteze, dar fără un
rezultat satisfăcător. Într-un final, Anne dădu din cap în semn afirmativ și încercă să schițeze un zâmbet.
-Promiteți că veți veni să mă vizitați?
-Deisgur, au răspuns amândoi în cor.
Acele ultime cuvinte, au însemnat să-și ia rămas bun de la Anne. O priveau cum se îndepărta încet, mai mult, din ce în ce mai mult până a fost pierdută în mulțime. Cu toate astea, ei s-au îndreptat spre geamul cât peretele de unde puteau
vedea cum decoleaza avionul care o avea pe Anne înăuntru. Momentul veni peste
câteva minute. Priveau neîndemânatici cum ia zbura undeva departe.
-Ce ne vom face fără ea? sparse Maya liniștea.
-Vom supraviețui într-un fel sau altul.
-Și Silver?
-El...nu știu.
Avionul ateriză pe aeroportul din Londr. Nu era una
din cele mai frumoase zile. Era una mohorâtă, ploioasă, o zi tipică londoneză,
una cu care Anne nu era obișnuită. Ajunsă într-o altă sală de așteptare, mai goală decât cea din Paris, își întâlni părinții care au hotărât după tot acel timp să o ia din nou sub aripa lor, deși ea nu vroia. Amândoi au întâmpinat-o cu brațele deschide, un joc de teatru
dramatizat de doi actori nepricepuți care nu știau să-și exprime sentimentele și așa inexitente. Anne hotărâ să lea joace jocul și le afișă câte un zâmbet fals, dar nimic mai mult.
Urmă o tură a orașului cu mașina familiei. Anne arunca câte o privirea pe geam, dar nu
vedea nimic care să o atragă. I se părea totul șters, în ceață. Era cu adevărat într-o junglă din care nu putea scăpa. Numai gândul că avea să stea cu părinții ei sub același acoperiș o făcea să zbiere. Își înăbușea lacrimile de nervi cu
ultimele puteri până când ajunse în cameră. Chiar și cina de care avu parte i să părea fără gust, lipicioase, demnă de aruncat la gunoi. Iar ei continuau să vorbească.
-Anne, vrem să știm dacă ai vreo pretenție la liceul pe care îl vrei. Va fi tot de artă, așa cum îți place ție, îi explică mama sa.
-Nu, nu contează.
Ce mai conta liceul atâta timp cât ea exista în
acel loc. Timpul se oprise pentru ea. Ajunsă în camera sa, se hotărî să facă un
duș rapid. Apa caldă îi încălzea fiecare părticiă, ca mai apoi cea rece să o răcorească. Firicelele de apă îi curgeau încet pe spate trasând linii transparente. Se privi
în oglindă, dar nu văzu decât un corp, nimic mai mult. Nu știa dacă avea să mai zâmbească mult timp de acum încolo. Se simțea chinuită.
Intrând în cameră, observa micuțul inel pe care îl lăsă pe măsuță. Strălucea la lumina becului într-un mod în care parcă vroia să-ți dea speranță. Îl privi cu grijă și realiză că nu avea de ce să rămână în acel hal de acum încolo. În fond, asta învăță de la Cesar: să fie puternică orice s-ar întâmpla. Câteodată avem nevoie doar de un impuls
pentru a merge mai departe.
Ziua următoare veni destul de repede și o găsi pe Anne dormind pe podea. Soarele intră pe fereastră și își lăsă razele să o dezmierde în ciuda faptului că ea nu vroia să se trezească.
-Te urăsc!
Zise ea mai mult printre dinți. Se ridică ciufulită, răvășită, ca vai de capul ei, un lucru atât de tipic. Privindu-se în oglindă, făcu ochii mari și începu să râdă de ea înșiși. Nu pentru că arăta amuzant ci pentru că se vedea așa cum era acum mult timp. Înainte de maturizare. Acele zile în care sărea de colo-colo, amețită, creativă, dar totuși, în felul său, unică. Alese din dulap o pereche de pantaloni negri din latex, un tricou larg de
un galben pal, îl asortă cu câteva accesorii, își luă converșii negri, geaca de piele,
geanta, se privi în oglindă încă o dată și gata. Cu părul încă ușor ciufulit, arăta ca o ștrengăriță care începea prima ei zi de școală. Dar ea nu vroia numai asta. Vroia să iasă în evidență, să se știe cine e nou în oraș. Coborând în bucătărie, realiză că din nou, că părinții ei nu erau acolo.
-Sunt plecați la birou. Mi-au lăsat indicațiile scrise, îi explică menajera.
Anne luă mulțumind acea bucată de hârtie pe care erau mâzgâlite o adresă și alte indicii folositoare
pentru ea. Preferă să nu mănânce și luă un măr verde din coș știind că îl va ronțăi pe stradă, așa cum avea obiceiul. Se trezi
plină de viață chiar dacă sitiuația nu era tocmai pe placul ei.
Ajunsă la stație, așteptă cuminte autobuzul care urma să o ducă la noua ei școală. Nu știa ce ar fi trebuit să simtă exact. Frică? Extaz? Prefera să nu se mai gândească pentru că
o făcea degeaba mai mult.
Autobuzul se opri chiar în fața liceului, o clădire cu totul diferită față de cea la care mergea în Paris. Stilul modern, dar
foarte artistic o făcu să se gândească puțin. Poate nu era chiar atât de
rău precum credea.
-Arată-mi ce ai!
Zise încet, doar pentru ea, mai mult să se
încurajeze. Elevii care mișunau prin curte și în interiorul liceului o priveau cu uimire, gelozie, dar
nimeni nu se apropria de ea pentru a o cunoaște. Erau închiși. Nu era cea mai plăcută impresie pe care i-au lăsat-o Annei. Cu toate astea, se descurcă singură în căutarea clasei și a orarului de care avea nevoie. Totuși, în continuare, acel loc i
se părea de gheață oricît de frumos ar fi. Cinism peste cinism, ignoranță amestecată cu nepăsare. Nu-i plăcea. Până și profesorii i se păreau niște misogini care repetau ca
papagalii câteva fraze expirate, uzate.
Orele care îi plăceau atât de mult la Paris, acum o plictiseau până la exasperare. Își dorea să se termine cât mai repede.
Când auzi ultimul sunet din acea zi al clopoțelului, mai mult zbură din clasă. Era sufocată de acel aer, de acele persoane. Nu suporta gândul că a doua zi o va lua de
la capăt. Ba mai mult, o infiora. Se sperie și când își auzi telefonul. Se bucură atât de tare când văzu că Cesar era cel care o suna încât aproape sări în sus de fericire.
-Cesar! În sfârșit!
-Micuța mea, Anne! Cum a fost prima ta zi de școală acolo?
-Cesar, e groaznic, începu ea să vorbească în
franceză. Locul ăsta e plin de oameni-roboței, fără personalitate și plictisitori de nu mai am
aer. Nu-mi place!
-Gata, calmează-te. Va fi bine, vei vedea.
-Dar, nu pricepi. Nu vreau să devin ștearsă ca ei!
-Te înțeleg, încercă el să-o liniștească.
-Ba nu! Nu ești aici să vezi cu ochii tăi ce văd eu. Nu o să rezist. În ore simțea cum se probușesc pereții peste mine.
-Te-ai calmat?
-Nu! Mi-e dor de tine, de Paris, de...
Ultimul cuvânt îl înghiți în sec, dar nu de frică ci de o uimire de care nu mai avu parte până în acel
moment.
-Anne? Anne? Mai ești acolo?
Se simțea panica din glasul lui Cesar, dar ea nu băgă în seamă acel detaliu. Se opri în loc, în poarta școlii, ca într-un deja-vu. Era acolo, în toată frumusețea sa, sprijinit de un Jaguar negru, tiupic
londonez, într-un costum maro în carouri, elegant, cu eșarfă. O privea zâmbind de parcă ar fi văzut cea mai frumoasă bijuterie, lumea lui mică. Anne nu se mai putut abține și-i sări în brațe strigându-i numele cât să-l audă și Cesar, care aștepta la capătul celălalt al telefonului.
-Silver!
Ajuns în brațele lui, se simți protejată. Parfumul lui, dulce-acrișor o învălui într-o clipă, iar privirea lui o încălzi. Ce urmă a fost un simplu sărut, totuși pofticios, pe care ea și-l dorea. După atâta timp, înțelese cine o iubea, dar nu
vroia să admită. El era singurul cu care putea fi.
-Cum...
-Șșșt.
O opri să mai zică ceva cu un alt sărut. Nu vroia
să o audă. Vroia să o simtă, să o vadă, să o admire. Avea nevoie de ea ca de
aer, iar în Paris se sufoca.
-Micuța mea Anne, nu te-am părăsit și nu o voi face.
O strânse la piept fără alte cuvinte. Un aer rece
trecu pe lângă ei aducând și sunetul unui vals lent în timp ce soarele se pregătea să fugă de pe cer. Nimeni nu mai
crede în dragoste adevărată. Nimeni
nu mai crede că poate fi o Ileana Cosânzeana sau un Făt-Frumos. Au uitat de
parcă nici n-ar fie existat. Toți, mai puțin ei.
Chiar
dacă ar fi însemnat despărţire, singurătate, tristeţe, iubirea îşi merită
fiecare bănuţ din preţul ei.
– Paulo Coelho
