marți, 26 iunie 2012

Fata cu geaca de piele

Nu mă deranja când încă îți mai fumez țigara, dar nu mă opri nici când mă îmbăt din fericirea pe care mi-o oferi. Știi poveștile alea, basme sau cum se mai numesc acum, în care prințesa și prințul trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți? Dar cele în care prințesa este ținută într-un turn înalt, până la cer sau mai bine zis, închisă acolo de părinții ei? Totul pare real, un deja-vu mult prea ironic. E ironic, nu-i așa? Râzi? Bine, fie! Râzi în continuare pentru că ți se pare amuzant ce zic, dar nu e. De exemplu, privește fata care trece acum, cea cu geaca de piele. Ce poți citi pe fața ei? Un zâmbet exersat din plin pentru că în interior este distrusă. Părul maroniu, ușor blond, răvășit de vânt se ondulează cu gingășie la fiecare adiere. Și buzele! Buzele sângerii care îi ies în evidență pe pielea albă, catifelată. Nu poți descifra multe din privirea ei rece. O poți considera o egoistă, egocentrică, nesimțită, perversă, blândă ca pisica neagră de la doi care te zgârie numai când încerci să o atingi. Își dă părul după ureche, dar își acoperă ochii cu ochelarii. Nu vrea să fie văzută sau descifrată, vrea să fie admirată. Merge ca o felină, încearcă să uite ce e rău, să trăiască în lumea ei, să poată visa cum nimeni altcineva nu poate. Vrea să râdă din nou din toată inima, să nu-i mai apese vreo durere inima. Vrea să alerge pe plajă cu el de mână, oricât de beți ar fi pentru că nimic n-ar conta. Nu mai vrea să risipească lacrimi și nu doar pentru că a udat din plin perna ci pentru că vrea să le păstreze când va plânge de fericire. Își dă muzica la maxim, observi ce tare se aude prin căști? Vrea să uite de ce sau cine mai este în jur. Nu are nevoie de un roman în care să fie eroina, viața îi ajunge. Fata cu geaca de piele vrea să fie lăsată în pace să iubească.

miercuri, 6 iunie 2012

Something

Căutăm să fim fericiți, deși nimeni nu complotează împotriva noastră, doar ni se pare. 
Râdem pentru că iubim și iubim pentru că suntem ființe vii, demne de iubit. 
Suntem ceea ce suntem când luna apare pe fondul negru pictat parcă de Picasso. 
Preferăm să fim dulci, să ne condimentăm cu zahăr, nu cu piper, piperul e prea țâfnos, prea irascibil. 
De ce să stau numai în pat? Și tu ești acolo. 
Chiar dacă arunc vorbe scrise cu cerneală pe o foaie albă, mototolită, nu-mi pasă.
Zâmbesc.
De ce scriu lucruri fără sens? Pentru că, oricum ar fi amestecate, au sens, sunt existențiale și nu, nimeni nu este beat. Doar pretinde că a dat pe gât prea mult alcool. E beat de fericire.

luni, 14 mai 2012

Dulci nimicuri VI.

Eu


And the crashes are heaven, for a sinner like me


Mulțumesc acelor basme care m-au făcut să mă gândesc și să cred în Făt-Frumos. Mulțumesc legilor lui Murphy despre dragoste care m-au făcut să realizez ce este aceasta de fapt. Mulțumesc Emmei că m-a ascultat în cele mai dureroase momente și mi-a fost alături. Mulțumesc ploii care a plâns cu mine când nu mai știam încotro să merg, ce să fac, ce să uit și ce să mint. Tot ei îi mulțumesc că mi-a fost martoră în cele mai dulci momente pe care le-am putut avea.
-Te lași bătută atât de ușor?
Spuse Emm. Nu am privit-o. Urmăream norii cum se mișcă pe cerul mult prea azuriu. O briză caldă învălui întreaga cameră. O asemenea atingere nu poate fi ignorată. 
-Nu am spus că mă dau bătută. Am spus că trebuie să mă reculeg, i-am răspuns.
-Adică te dai bătută. Nu îți poți reculege sufletul.
-Nici inima.
A tăcut, la fel și eu. În fond, cine sunt eu? De ce mi-am exprimat doar dorința nestăvilită de a-l avea pe acel EL în toată povestea? Dar acel EL nu mai există. S-a risipit în timp, la fel ca mine. Eu sunt cea din oglindă, sunt cea de lângă tine, firavă, de porțelan. Sunt cea care vrea să uite, dar nu poate, dar sunt și cea care nu vrea să fie uitată. Pot să râd, pot și să plâng. Pot să miaun când e nevoie, dar pot și să țip ca o fiară în cușcă. Pot să sper ca orice alt om și pot să visez. Sunt una dintre mulții păcătoși, egoiști. Sunt cea care vrea să-și arunce sufletul în mare, să-l refacă din nou pentru a-l putea folosi. Sunt cine vreau să fiu și nimic nu poate schimba asta. Sunt imperfectă, ascunsă, necunoscută. Sunt eu.
-Acum? m-a întrebat din nou.
-Acum? Acum nimic.
De fapt, ar fi ceva. Acum, vreau să zbor!

luni, 12 martie 2012

duminică, 11 martie 2012

Cherry

Sunt obraznic de roșii cele două buze ale tale.
Și mai admirabile sunt când încep să muște,
din mărul ținut în mână
și el, la fel de roșu,
precum micii tăi obraji.
Dar atunci, când îți dezvelești dințișorii,
toți albi ca spuma laptelui
și rânjești din-adins,
mă sperii.
Așa cum licuricii luminează calea
gânganiilor de prin iarbă,
așa radiază și zâmbetul tău,
în fiecare moment
al zilei.
Iar ochii, vai, acele două mici perle
care mă privesc scrutător.
Nu sunt ai mamei tale,
sunt ai tăi,
sunt ceea ce ești.

joi, 8 martie 2012

Dulci nimicuri V.


Poveste cu prinți

I'm dreaming in colors
 Of getting the chance
 Of dreaming of trying the perfect romance

-Emm, aș dori un ceai, te rog.
Când m-a văzut coborând din cameră, am putut observa o uimire plăcută din partea ei. Se bucura că am ieșit din colivia de aur. Deși i-am zâmbit, nu a scos niciun sunet de bucurie sau tristețe. A pregătit ceaiul.
-Știi, Emm, azi este un an de când am simțit din nou că m-am îndrăgostit. Iar peste încă o lună și ceva se va împlini anul de când am gustat din mătrăgună. Dar, nu știu de ce, mă simt chiar bine că am trecut prin toate astea. Emm, am crescut. Poate tu nu vezi asta, nu realizezi, dar undeva, în mine, s-a produs o schimbare. Nu mai este el prințul pe care îl așteptam să vină pe un armăsar negru, să mă ia în brațe și să mă conducă spre castelul său. Nu, Emm. M-am înșelat. A fost doar una din etapele prin care am fost nevoită să trec și știi ce? Mă simt bine că am trecut.
Mă privi din nou cu ochii ei mari de chihlimbar și în sfârșit schiță un zâmbet. Da, știu că era unul sincer. Îmi puse o ceașcă plină cu ceai în față și se așeză de partea cealaltă a mesei ca să mă privească.
-Ți-ai găsit alt prinț?
Întrebarea ei mă făcu să roșesc. Știa foarte bine care e răspunsul, dar am preferat să nu-mi mărturisesc gândurile. Și ce dacă era așa?
-Poate, i-am răspuns încet.
-Atunci, aștept să-ți urmăresc următoarea poveste.
Mă sărută tandru pe frunte și ieși din cameră. Încă îi mai simțeam parfumul floral care îmi plăcea atât de mult. Vroiam să-i mai spun atât de multe. Poate că nu sunt o prințesă, poate nici nu trebuie să fiu așa pentru a ști că este acel prinț lângă mine. Doar că, recunosc, sună aiurea, dar cât mi-aș dori ca acel prinț să știe că exist, că nu sunt doar o iluzie. Dacă ar putea ști că ... mă îndrăgostesc.



luni, 5 martie 2012

The Chronicles - Anna. II.


El. Cine este el de fapt? Este o persoană la fel ca restul care respiră, vede, mănâncă, plânge, zâmbește, urăște, dar nu știu dacă iubește. Mereu mi s-a părut o persoană înghețată, iar eu am vrut mereu să-l imit. Mi se părea un lucru cu adevărat formidabil, ceva care te face să fii mai presus de alții. El era ignorant, iar eu încercam să-I semăn. Deși părea o stană de piatră atrăgea orice ca un magnet. Când vroia ceva, I se serve ape tavă.
Când mă trezeam dimineața, primul lucru pe care îl vedeam cu excepția trupului său ca de marmură, erau ochii. Chiar dacă abia mă trezeam, el mă veghea cu ochii lui albaștri, dar nu orice fel de albastru. Era unul diferit față de alții. Avea o lucire proprie, de parcă aș vedea cerul prin ei, un cer de primavera pe un camp plin de flori. Mereu se trezea înaintea mea și mă studia cu grijă. Chiar dacă mă strâmbam, el doar zâmbea.
Și ce altceva mai vedeam? Părul negru, des, o podoabă capilară demnă de un print. Puteam să mă joc cât vroiam în părul său fără să mă satur pentru că era atât de moale, atât de diferit. Nu era îmbibat până la rădăcini cu gel, fixativ sau spumă. Era lăsat așa cum I l-a dat mama natură. Bine, poate că era vopsit, dar nici nu se observa. Parcă așa se născuse. Un zeu.
După ce mă privea, îmi spunea un „Bună dimineața!”, se trezea și se pregătea să-mi facă cafeaua, iar eu rămâneam singură în camera inspirând mirosul lui dulce și așteptând să mă cheme să beau acea ceașcă de cafea alături de el.
Toate astea îmi par o istorie veritabilă, acum când mă gândesc și privesc cum se joacă copii. E și ultima lor zi de vacanță. Cu toții ar trebui să o prețuim. Daniel era și el brunet, dar avea părul mai lung, până la umeri. Mă proteja mereu când el nu era prin preajmă. Poate că par puțin răsfățată, dar eu nu cred asta. Uneori am impresia că el îi pune pe toți să aibă grijă de mine și nu că aș fi neîndemânatică ci pentru că, mă încăpățânez să cred asta, chiar tine la mine. Nu știu când va veni momentul să-și scoată la iveală sentimentele. Continui să cred că nu o va face niciodată. Suntem rude, nu animale, parcă o aud pe mama zicând. Dar se înșală atât de amarnic! Cu toții am comis incest, începând cu Adam și Eva, dar nu vreau să discut pe o temă religioasă. În fond, cine sunt eu să critic aceste…lucruri? Bine, poate că asta îl împiedică, nu am de unde ști.
Ce e și mai amuzant e că oamenii pretind că sunt centrul Universului, că le știu și că le pot descoperi pe toate. Unii chiar spun că știința este o artă și nu îi voi contrazice. Dar când îi văd cum își bat cap în cap teoriile și se formează adepții, mă apucă tot râsul. Unii ar crede că sunt o ateistă, lucru foarte fals, dar bănuiesc că dezorientată e cel mai bun termen. Prefer să cred în ce-mi dictează inima chiar dacă uneori mă bagă efectiv în belele.
-Anna!
Daniel îmi întinse un cornet cu înghețată de ciocolată. Nici n-am simțit când dispăruse de lângă mine. Probabil din cauză că eram mult prea absorbită în gânduri și în a-i contura figura înaintea ochilor mei. Îmi era mult prea dor de el, de tot ce ținea de el, dar nu-i păsa. Puteam să intuiesc asta. Nu sunt oarbă să nu văd răceala cu care mă tratează și dorința nebună când vede o „marfă bună”. Nu voi fi niciodată bună pentru el. Îi sunt verișoară, nu prietenă. Sunt eu.
Mi-am îndreptat privirea spre pantofii mei roșii cu toc. Deobicei nu mergeam cu tocuri de zece centimetri și chiar nu știu ce m-a apucat. Gustam câte puțin din înghețată. Simțeam cum se topește și picături maronii se preling pe degetele mele. Nu erau doar dulci. Erau lipicoase.
-Anna, ai grijă.
Daniel îmi luase înghețata din mână și începuse să-mi șteargă mâna plină de înghețată. Din fericire nu mă murdărisem și pe blugi, dar parcă eram un copil mic. Îl priveam cum avea grijă de fiecare detaliu, mă curăța cu grijă ca pe propriul copil. Știu că va suna ciudat ca una de 17 ani ca mine să înceapă să plângă dintr-o dată, dar asta am și făcut.
-Anna, de ce plângi?
-De ce ai grijă de mine? l-am întrebat mai mult printre sughițuri.
A mai luat un șervețel din pachet și a început să-mi șteargă lacrimile care curgeau șiroaie pe obrajii mei și așa palizi.
-Pentru că îmi ești prietenă, mi-a răspuns calm și cu multă căldură.
Puteam vedea asta în ochii lui.
-Hai să ne mai plimbăm.
M-a luat de mână și m-a ridicat de pe bancă. Într-un fel, îmi plăcea strânsoarea lui și parcă mă elibera. Nu cred că aș putea să descriu în cuvinte acea stare. Dar dacă am putea face o comparație, aș putea spune că seamănă cu momentele de început ale unui cuplu. Acel moment când el o ia de mână pentru a se plimba, nu o slăbește din ochi, ba chiar o sărută la sfârșitul plimbării. Știu, seamănă ca o secvență luată dintr-un film mult prea romantic, dar asta facem noi oamenii. Trăim din clișee, ne hrănim cu ele pentru că de fiecare dată când încercăm să facem ceva orginal, clișeul se înfiripește în acel lucru, oricât de minuscul ar fi și mult prea târziu ne-am da seama.
-Mulțumesc, Daniel, că nu m-ai lăsat să mă murdăresc, i-am spus într-un final.
-Cu plăcere, mi-a replicat scurt.
Mă luă încet de mijloc și mă strânse la pieptul său. Preț de acele momente petrecute alături de el, am uitat tot ce s-a întâmplat, m-am îndepărtat de el. Nu mai exista în mica mea bulă. Puteam să respir și să mă bucur de libertate. Sau pot doar să mă prefac că sunt fericită. Am mai văzut oameni de acest gen. Cei doi erau un cuplu și păreau atât de fericiți de parcă întreaga lume ar fi stat la picioarele lor, dar în ciuda acestor aparențe, numai unul dintre ei credea cu adevărat în această fericire și chiar credeau că sunt fericiți, în timp ce al doilea, știa de acest joc al minții. Nu-i consider ipocriți, ci marionete ale vieții și îmi pare sincer rău de ei.

M-am băgat în pat deși încă nu se înserase. Am simțit o răcoare ciudată în cameră de parcă cineva intrase aici înainte și lăsase geamurile deschise. Dar pentru ce? De ce să-mi alunge mirosul parfumului său puternic de scorțișoară, unul neobișnuit, pe care bărbații l-ar considera o abominație la adresa lor? De ce să-i privesc doar cămașa lăsată de mine pe marginea scaunului și să simt doar mirosul parfumului meu? De ce totul trebuie să fie cu susul în jos când poate fi normal? De ce normalitatea este atât de eupizantă și de mediocră? De ce nu pot să trăiesc realitatea ca pe un vis?
Daniel nu mai era nici el cu mine. De ce să rămână? A fost doar o mică dădacă, neimportant, un personaj secundar în mica mea excapadă. Am luat cămașa și am îmbrăcat-o din nou. Nu-mi păsa că era singurul lucru de pe mine cu excepția boxerilor negri din dantelă. M-am așezat printre pernele de pe pervaz cât să privesc lumea care mișuna. Nu-i găseam rostul, nici importanța. Nu puteam să înțeleg de ce eram îndrăgostită de el. Totuși, știți ce este cu adevărat amuzant? Nu este iubitul, dar nici prietenul meu cel mai bun. Este vărul meu.



joi, 23 februarie 2012

Rodie

Spuma mării îmi pare ca un vual de catifea,
cafeaua ca somniferele lăsate pe masă,
iar scrumierea murdară ca un coc,
dezordonat, neîngrijit, făcut la întâmplare.
Însă, ceaiul din ceașca roșie,
acum îmi pare ca o rodie.
Una din care aș vrea să mușc cu pasiune,
cu sete nestăvilită
și cu teama că nu o voi mai avea.
Am lăsat fumul din scrumieră,
să se ridice undeva spre tavan,
să se împrăștie parfumul lui,
amestecat cu cel dulce-amărui pe care l-ai lăsat.
Știi, camera a devenit cam goală.
Mobila prăfuită de amintiri,
precum cărțile vechi din bibliotecă,
mă întorc din drumul meu.
Suntem doi străini în această lume,
doi străini în vizită
și nu știm a prețui fiecare moment,
care se va șterge într-un final,
cu radiera.

miercuri, 15 februarie 2012

The Chronicles - Anna


I.

Dacă aș avea o întreagă grădină de trandafiri, i-aș asculta ca mai apoi să pictez culoarea vântului, a ploii, a tot ce mă înconjoară. Cât de ireal pare, nu-i așa? Câtă imaginație aruncată în vânt, fără folos și nu din cauză că nu o pot transpune pe foaia asta murdară de cerneală. Aș avea nevoie de prea multe. Zgomotul mașinilor îmi zgârâie mintea, iar mirosul răspândit de țigara abia terminată  îmi inundă nările, amețindu-mă. Îl privesc cum stă pe pat și își mai aprinde încă una, privește gânditor tavanul, iar câteva picături de transpirație îi alunecă pe pieptul său gol. Nu are decât perechea sa de blugi albaștri, rupți, vai de ei.
-Ipocritul, spun încet.
Mereu am crezut că e ceva mai mult între noi decât o simplă relație de familie. Dar, stai. Acea relație e doar de imagine, în fond mitul Androginului spunea clar că noi trebuie să ne găsim perechea. Nu spunea că trebuie să nu fie din același sânge. În fond, cu toții avem același tată și aceiași mama. Ne-am născut din Adam și Eva, doi păcătoși, la fel ca noi. Ne plac fructele interzise la fel ca ei, vrem să le sorbim sucul dulce, să-l devorăm încetul cu încetul.
Soarele de dimineață își arată din ce în ce mai mult lumina caldă și abia realizez cât e ceasul. Am început să pierd noțiunea timpului și nu cred că îmbătrânesc. Sunt încă mult prea tânără. Iau foile de pa masă și le așez în ordine în micul dosar din dulap atât de apropriat de patul meu în care stă el. Mă așez lângă el și trag cearșaful peste mine ca să mă pot încălzi lângă el. Nu clipește, nu tresare, pare ca o adevărată stană de piatră. Doar că una perfectă. Genele îmi cad grele acaparate de somn. Vreau să dorm mult, nu o eternitate, dar vreau să dorm. Vreau să-l visez, să mă visez…să ne visăm.
-Anna?
Îi aud vocea în tăcerea aia îngrozitoare. Deschid din nou ochii, dar nu se uita la mine. Privea în continuare acel punct invizibil de pe tavan, acel punct mort de a cărui existență nu știam.
-Da? îi răspund încet.
-Trebuie să plec pentru câteva zile.
-Bine, i-am replicat simplu.
Se ridică încet fără să mă atingă sau să mă lovească. Își ia cămașa neagră de pe spătarul scaunului pe care am stat, dar nu mă privește oricât mi-aș dori. Se mai uită puțin în oglindă, își mai aranja ici-colo părul negru, dar nimic mai mult. Când se aproprie de ușă, îmi venea să strig din toate puterile „Nu pleca!”, dar n-am putut. Sunt o lașă.
-O să mă suni? l-am întrebat cu vocea stinsă.
Urmă o nouă tăcere.
-Da.
Un răspuns simplu din partea lui și o ieșire furtunoasă. Camera era din nou goală, eram din nou singură. Lucrurile îmi păreau străine, reci, simțeam chiar că mă apasă fiecare colț. Îmi venea să sfâșii perna în bucăți, să țip, dar n-am făcut decât să plâng. M-a lăsat din nou singură.

Soarele începea să dispară lăsând loc lunii pentru ca noaptea să acopere nu doar orașul ci și camera mea. M-am trezit undeva la miezul nopții când am auzit telefonul că sună. Eram încă buimacă de somn și nu știam exact ce se aude. Când am realizat că e telefonul, l-am înșfăcat ca o fiară, doar că l-am lăsat imediat jos. Nu era el. Era doar mama. Se oprise din sunat. Când l-am deschis am văzut multe apeluri nepreluate, dar niciunul de la el. De ce îmi pasă atât de mult?
Nu mai vroiam să dorm așa că m-am îndreptat spre bucătărie. Simțeam un gust amar în gură, ca un fel de fiere și care mă făcea mai mult să vomit. Urâtă senzație. Nu vroiam să bag nimic în stomac. Totul mi se părea de-a dreptul grețos, fără gust. Laptele l-am scuipat imediat ce l-am gustat, dar nu pentru că era expirat ci pentru că nu-l simțeam. Nu eram în stare de nimic. Parcă toată viața, toată energia, plecase cu el.
Mergeam ca o stafie prin camerele goale, dar nu mai era nimic de văzut. Nimic cu excepția chitării lui negre lăsată undeva pe canapea. Cum de a uitat-o? Ăsta a fost primul gând care mi-a trecut prin cap. Am luat-o în brațe ca pe un copil. Parcă îmi trimitea căldura corpului său. Am mângâiat-o blând așa cum stăteam eu întinsă, dar mai mult de atât nu-mi amintesc. Adormisem.

Chitara o aveam în brațe și când m-am trezit. Parcă eram agațată de ea ca o mică maimuțică de mama ei. Am zâmbit. Am așezat-o cu grijă în partea cealaltă a canapelei. Camera era învăluită din nou de lumina dimineții. Geamurile cât peretele îmi dezvăluiau în față, lucrările omului. Blocuri din metal și sticlă, mașini zgomotoase, dar toate astea undeva în zare pentru că eu tot ce admiram era apa, parcul, strada liniștită. Eram într-o colivie de aur, fără zgomot, doar cu mine. Corecție, era liniștită. Sunetul soneriei se auzi cu ecou în toată sufragerie. M-am mișcat în cel mai leneș mod posibil ca să deschid și să-l văd în fața mea pe…
-Daniel! am spus plină de entuziasm amărât care nu semăna deloc cu un entuziasm normal.
-Stai, calmă, Anna! Nu te obosi să joci teatru că nu-ți merge.
-Nici nu încerc. Intră.
Se făcu comod ca deobicei pe canapea. Era ceva normal ca Daniel să vină pe la apartament și să ne viziteze. De ce am spus „ne viziteze”? Pentru că eu locuiesc împreună cu el de ceva timp. Își aprinse o țigară și privi în jur.
-Unde e?
-A plecat ieri.
-Ciudat. Nu-mi amintesc să fi vorbit ceva despre vreo plecare.
La auzul acelor cuvinte îmi venea să țip la el, să-i trag câte o palmă plină de nervi. Nu putea să mă mintă și să-mi spună că a plecat și de fapt nu, că e ascuns cine știe pe unde. Arăta cât de ignorant era, cât de ingrat. Simțeam că ceva se rupe din mine.
-Daniel, taci naibii!
Răbufnirea mea îl cam uimea, dar pot bănui că se aștepta. L-am lăsat singur la masă și am dat buzna în baie. Măcar apa să-mi răcească fața, să mă răcorească pe mine de tot. Simțeam cum firicelele de apă îmi ardeau pe obraji. Am ridicat privirea spre oglindă să văd o pereche de ochi de o combinație între căprui și verzi, buzele roșii ușor uscate, mușcate și părul ciufulit de un blond murdar. Ușa se deschise și își făcu apariția Daniel. Îngrijorat cum era, mă luă în brațe și mă strânse la pieptul său. Nu era la fel ca al lui, dar era destul cât să mă liniștească. Nu puteam să plâng, nu mai puteam să fac asta. Nu sunt o ființă slabă. Am încercat să țin totul în mine.
-Gata, Anna, calmează-te! Se va întoarce.
Nu i-am răspuns. M-am lăsat condusă de el în sufragerie și m-am așezat pe canapea privind în continuare în gol. Imaginea pe care am văzut-o în oglindă m-a pus pe gânduri. Arătam atât de lipsită de viață.
-Vrei să-ți fac un ceai?
-Am nevoie doar de o cafea, mulțumesc.
A mers în bucătărie să prepare cafeaua, iar eu stăteam pur și simplu și mă uitam în gol. De ce să-mi fac atâtea griji? Sigur se răcorește pe undeva sau încheie vreo afacere, un lucru atât de tipic. Chiar și cu Daniel în casă, încă îi simt parfumul care nu poate fi acoperit de un altul. E diferit. Totul e diferit. Nimeni nu poate ajunge să semene cu el oricât ar încerca de dragul meu sau al alteia. Mirosul cafelei proaspete îmi invadă nările, moment în care m-am trezit la viață. Lichidul de un maro închis stătea într-o ceașcă de un albastru închis, în fața mea.
-Mulțumesc.
Îmi întinse și o ceașcă plină de cuburi de zahăr din care am ales două. Le-am amestecat fără să mă opresc. Făceam asta ca dintr-un reflex. E ciudat cum de ești obișnuit să faci același lucru, dar cu o altă persoană de față. Cu toate astea, Daniel mi se părea o stafie. Nu îl vedeam sau îl simțeam. Doar exista și știam că e acolo.
-Mâine începem orele, spuse într-un final.
Da, asta era ultima zi din vacanța de vară. Ultima zi de care mă puteam bucura înainte să văd toți acei snobi și să respir un aer infect, ultima zi în care voi simți gustul cafelei, ultima zi când mă pot bucura de libertare, însă ultima zi în care el nu e aici și mă simt singură.
-Daniel, vreau să ies prin parc mai târziu.
-Plăcerea mea.
Aerul cald de vară se risipea făcând loc celui răcoros de toamnă. Natura se afla într-o continuă transformare, la fel ca mine. Ne schimbam cu vremea fără să știm sau să simțim doar din cauza faptului că eram niște prizonieri ai timpului. Nu știam niciodată când ne va veni sfârșitul. Știam doar că va veni la un moment dat.



vineri, 27 ianuarie 2012

Dulci nimicuri IV.


4. Egoistă

Streets feel strange
 And longer lives can never change

Emm rămase lângă mine în tot timpul cât am dormit. Când am deschis ochii, am realizat că era seară. Nu știu cât dormisem, doar că nu am visat nimic. A fost un abis negru în care m-am tot cufundat, unul obositor care aproape m-a lăsat fără aer.
-Te-a căutat.
Un licăr de speranță mi-a apărut în ochi când mi-a spus asta.
-Celălalt, a continuat.
Mi-am lăsat privirea în jos și m-am cufundat din nou în perne. Da, știam că există acel al doilea „el” care încerca cu disperare să-i ia locul și practic reușea, fizic. Îmi amesteca sentimentele, e adevărat, dar tot ce făceam era să jucăm teatru. Da, sentimentele lui erau adevărate, dar ale mele nu erau nici măcar pe jumătate.
Îl cunosc de ceva timp. Practic mă citește ca pe o carte, dar nu destul. Nu știe să deosebească realul de fals. Asta poate pentru că joc mult prea bine teatru.
-De cu nu renunți la el? E ca o jucărie.
-Nu-mi împart jucăriile, le păstrez. Nu le arunc sau le stric cum fac alți copii, i-am răspuns rece.
-Realizezi că nu vei ajunge nicăieri așa?
-Realizezi că nu aș suporta să îl văd în mâinile alteia?
-Egoisto!
Da, eram egoistă. Nici măcar nu încercam să neg asta. Era purur adevăr. De când m-a abandonat, ca pe un nimeni, nu mai eram ce am fost, poate doar o umbră care încerca să-și înece amarul cum putea. Din cauza lui mi-am practic joaca minții și tot din cauza lui m-am închis în mine, dorindu-mi doar să-l am pe el, la un moment dat, oricât de mult ar fi trebuit să aștept.
Am privit-o din nou pe Emm. Nu știam nici eu de ce îl păstram, știam doar că nu vroiam să mă lase singură. Simțeam că eram într-un fel protejată și puteam să am încredere, dar totul era o piesă de teatru de care mă țineam cu dinții pentru că nu vroiam să fiu din nou singură și să-l aștept în van pe el. Cât mai trebuia să stau pe jar?
-Vei ieși până la urmă? reluă Emm.
-Spune-i că sunt bolnavă.
I-am replicat scurt și m-am întors cu spatele la ea. Mai trebuia să rămân în acest exil pentru o perioadă, destul cât să-mi pun ordine în gânduri chiar dacă nu vedeam nicio rază de sparanță la orizont.


marți, 24 ianuarie 2012

Dulci nimicuri III.


3. Vise

As much Id like the past not to exist
It still does

Aseară mi s-a repetat același vis. În mod ironic, îl numeam „coșmar” la fel ca celelalte. Totul e mult prea diferit în acel loc, e unul în care aș vrea să trăiesc, să nu mă mai trezesc. Emm mă privește cu milă când mă auzea cum spun toate aceste prostii.
Stau în pat încă dezorientată de la acel vis, dar ea, ea este acolo și mă dezmiardă pentru că, într-un mod ciudat, ea știe prin ce trec. Știe ce vreau să spun și încearcă să mă îmbărbăteze. Ochii ei mă calmează, dar nu destul. În mine e un drog care nu mai poate să iasă.
-Anne, totul va fi bine. De ce nu mergi direct la el și îl săruți pur și simplu? Să știe!
Numai la auzul acelor cuvinte am sărit în sus ca arsă. Ce-i drept, mi-aș fi dorit să fac asta, undeva în adâncul sufletului meu, dar nu eram destul de puternică încât să o fac. Eram slabă.
-Emm, ești nebună!
Atât i-am putut spune. Eram dezorientată, amețită. Lacrimile vroiau să dea năvală pe obrajii mei, dar eu nu le lăsam, nu mai suportam. Mi-am băgat capul în pernă, doar să nu mai simt nimic, să mă sufoc  în acel loc moale. Îi simțeam atingerea fină pe capul meu, iar într-un final îmbrățișarea sa caldă. Îi simțeam trupul lipit de al meu. Era o sursă de forță, dar pe care nu o mai puteam primi. M-am întors și am privit-o în ochi.
-Emm, mi-e frică.
Vroiam să mai continui, dar nu am mai rezistat. Lacrimile nu au întârziat să apară. Eram atât de distrusă, dar ea continua să mă îmbărbăteze cu vorbe. Nu o mai ascultam.
Somnul mă cuprinse din nou și nu a trecut mult timp până să apară. Ochii săi albaștri au fost primii pe care i-am observat, iar după aceștia, fața a prins contur, așa cum erai, așa cum te țin minte. Te comportai ca în zilele când mă făceai să râd, când credeam că am găsit tot ce-mi trebuia. Îți păsa de tot ce se întâmpla, știu asta. Eram doar noi doi.
Când mă voi trezi, toată această lume va dispărea și tu împreună cu ea. Mă voi întoarce la realitate încercând cu greu să te înfrunt, chiar dacă tu îmi vei aminti de tot ce s-a întâmplat. Doare. Doare foarte tare când știu că nu-ți mai pasă, că ignori tot. Emm va continua să-mi spună să trec peste, să șterg totul cu buretele, dar eu nu pot. Nici dacă aș închide totul într-o cutie, nu aș putea să țin în frâu ce se află acolo. Va scăpa și mă va întrista din nou.
-De ce nu vrei să-l uiți?
M-a întrebat Emm în timp ce mă privea din partea cealaltă a camerei. Eu stăteam în continuare în pat, dar nu eram atentă la ea. M-a întrebat, dar nu i-am răspuns. A așteptat în liniște mult și bine. S-a ridicat, dar când a ajuns lângă ușă, mi-a vorbit din nou.
-Nu mai poți continua așa.
-Știu, i-am replicat. Dar Emm, nu am o soluție.
-Ba da, dar nu vrei să o găsești.
A plecat lăsându-mă în aceiași stare, aceiași poziție, în același vis care continua să mă macine. Oare nu există o cale să aduc trecutul înapoi?