Trandafirii, oricât de frumoși ar fi, oricât de mândri s-ar ridica și ar îmbrățișa lumina soarelui, rămân cu aceiași ghimpi care te fac să verși sânge, picătură cu picătură.Unii se simt eliberați când pățesc asta sau alții încep să se teamă, dar oricâtă frică ar avea să nu se lovească din nou, continuă să îi admire. Omul, oricât de mult ar părea că înțelege lucrurile, rămâne indecis. Probabil asta e boala care ne macină încetul cu încetul pe toți. Nu are leac.
Anne nu dormise toată seara. Continua să privească lumea care se mișca de la fereastra camerei sale. Se simțea supremă asupra tuturor doar pentru că stătea mai sus ca ei. Asta îi dădea încredere și îi hrănea orgoliul. Cu toate astea, îi era parcă frică să coboare printre oamenii de jos pentru că simțea că ar cădea într-un gol și nu ar mai conduce ea peste ei.
-Anne, te duc cu mașina?
Întrebă Cesar care stătea în ușa camerei așteptând ca Anne să facă un semn sau se miște.
-Da, ar fi cel mai bine, răspunse ea într-un final.
-Atunci hai să mergem.
Anne se îndepărtă de fereastră de parcă ar fi făcut un efort supraomenesc, își luă ghiozdanul dintr-un colț și îl urmă cu pași mici pe Cesar. Luă din cuier paltonul negru, lung, un fular de un roșu aprins și o pereche de cizme negre cu un aer ușor gotic. După toată acea procedură, coborî scările și urcă în mașină alături de Cesar. Săptămâna prin care trecuse fusese una destul de plină. Încă nu îi venea să creadă că s-au întâmplat toate acele lucruri, iar acum, se trezise la realitate ca după un duș rece și mult așteptat.
-Te simți bine?
O întrebă Cesar într-un sfârșit când se opriseră la un semafor.
-Vrei să mint sau să spun adevărul?
-Minte-mă.
-Doamne, Cesar, deci mă simt atât de bine! Nici nu știi! răspunse ea teatral.
-Clar. Te simți groaznic.
-Și încă cum, zise oftând.
-Să mă gândesc. Răspunsul la întrebarea mea „de ce?” ar fi din cauza unui tip brunet, frumos, pe care...
-Realizezi că nici nu mai am putere să îți trântesc una peste față, nu-i așa?
-Minte-mă.
-Nu, nu e deloc adevărat ce ai spus.
-Clar!
Cesar pufni în râs.
-Taci, Cesar! Nu pricepi nimic, dar absolut nimic!
-Bine, nu pricep! Nu pot înțelege de ce ți-e frică să dai ochii cu el?
-Nu știu.
Cesar nu mai continuă. Știa că avea să se certe mai tare cu ea dacă o ațâța și nu ar fi fost bine pentru nimeni. Ajunși în fața liceului, Anne mormăi ceva neînțeles și coborî lăsându-l pe Cesar în urmă. Pășind pe treptele clădirii, totul începea să fie mai în ceața în mintea ei decât era până atunci. La un moment dat începu să se țină de cap din cauza unei dureri pe care o simți. Se sprijini de perete imediat. Puțin îi păsa că cei care treceau se uitau la ea de parcă s-ar fi drogat. Încercă să facă pași cât să ajungă până la infirmerie. Avea nevoie de orice i-ar fi oprit acea durere groaznică de cap.
-Domnișoară Downfall, ați suferit vreun accident în această mică vacanță? o întrebă asistenta.
Dintre toate persoanele din acel liceu, asistenta era cea mai drăguță cu ea. Se comporta ca o mamă pentru ea.
-Da, un mic incident. Am avut o...nu știu exact cum se numește.
-Spune-mi ce s-a întâmplat.
-Mi-am pierdut meoria temporar din câte am înțeles.
-Ah, înțeles. Amnezie temporară. Probabil din cauza asta ai avut căderea asta. Nu te teme. Îți dau imediat o pastilă și o să te simți mai bine, dar ar fi indicat să mergi să-ți faci și niște analize. De orice eventualitate.
-Da, mulțumesc, răspunse Anne și luă pastila.
Ajunsă în clasă, se simți mai plictisită decât oricând. De parcă pastila pe care o luă îi dădu acea stare de moleșeală. Cu greu reuși să se concentreze pe parcursul orelor la ce spuneau profesorii și abia dacă reuși să mâzgâlească ceva pe foile albe din fața sa. Când ieși din curte, observă că nu era oprită nicio mașină și nu era nimeni care să o aștepte cum se întâmpla deobicei. Simți cum singurătatea o apasă, dar totodată se simțea liberă. Asta conta în acel moment pentru ea.
-Nu te-am mai văzut de ceva vreme.
Vocea pe care o auzi o îngheță complet. Parcă hipnotizată își întoarse privirea în spatele său. Seth o urmărea cu privirea zâmbindu-i.
-De parcă ți-ar păsa de mine, i-o întoarse Anne.
-Ce tot vorbești? o întrebă mai mult decât nedumerit.
-Vezi cum te prefaci? Mereu ai fost așa!
-Anne, calmează-te! încercă el să o liniștească.
-Nu mă calmez! continuă ea să țipe. Am crezut că mă iubești în continuare după cum ai spus, nu să mă trădezi. Ești un mincinos!
Seth o privi calm în continuare. Într-un final, ascultând toată critica pe care i-o trântea Anne în față, o apucă de o mână, o trase spre el și o sărută aprins. Anne încercă să scape din strânsoarea lui, dar inima nu o lăsa. Încetul cu încetul, fiara din ea se domolea. Când văzu că se calmă, Seth o eliberă încet continuând să o privească adânc în ochi.
-Niciodată, începu el, dar niciodată să mai crezi că nu te iubesc. Ai înțeles?
Dădu simplu din cap în semn afiramtiv. Îi zâmbi cald încă o dată și se îndepărtă. Ce se întâmpla cu ea? Nu putea să înțeleagă cum de începea să devină atât de slabă în prezența lui Seth sau mai ales când el o atingea. Știa că e puternică în fața oricui, ba chiar credea că îi va ține tocmai lui piept, dar se pare că nu avea un rezultat pozitiv. Era dezorientată, neînțeleasă și ura lucrul ăsta la fel de mult cum iubea vinul.
Ajunsă acasă, îl găsi pe Cesar la masa din sufragerie într-o stare nu tocmai fericită. Arăta de parcă primise o veste îngrozitoare. Se așeză cu grijă în fața lui fără să spună nimic. Acesta, își ridică privirea, trase aer în piept și începu să vorbească.
-Anne, e timpul să te întorci acasă.
-Poftim? aproape țipă.
-Părinții tăi s-au întors, gata să aibă grijă de tine. M-au rugat să te aduc la ei cât mai repede.
-Nu! Refuz! Nu vreau să mă întorc acolo!
De când părinții au părăsit-o și stătea cu Cesar și ocazional cu Silver, nu mai vroia să audă de ei. Și nu doar din cauza noii obișnuințe ci din simplul fapt că știa ce se va întâmpla dacă se va întoarce. Efectiv, nu mai vroia să audă de ei.
-Anne, înețelege. Sunt părinții tăi! Nu pot face nimic în legătură cu asta.
-Nu, Cesar! Ei nu mă înțeleg. Nu vreau să mă întorc! zise îzbucnind în plâns.
-Gata, Anne, gata!
Cesar o luă în brațe ca pe un copil și încercă cu disperare să o liniștească. I-au trebuit două ore să o aducă la normal, dar și așa, incomplet. Stătea la masă abătută, ruptă de realitate. Simțea cum toată natura era împotriva ei. Îi era de ajuns că nu știa ce să facă în legătură cu Seth, iar acum părinții o rupeau cu totul de ce era viu. Se simțea trădată, mințită, folosită. Universul conspira împotriva ei. Cel puțin, asta îi venea în minte iar și iar.
-Ți-am făcut un ceai.
Cesar îi așeză pe masă o ceașcă cu ceai de fructe de pădure, dar ea nu îndrăzni să se atingă de el. Nu avea putere nici să se mai ridice de pe scaunul de care părea lipită.
-De ce nu e Silver aici? întrebă ea într-un final.
-În seara asta are mai mult de lucrat. Vroia să vină să te ia cu mașina de la școală, dar programul său era cu totul dat peste cap. Vroiam să vin și eu, dar din nefericire am fost oprit și a trebuit să meditez asupra ce mi s-a spus.
-Înțeleg.
Luă o gură din ceai deși începea să se răcească.
-Ți-au spus ce se întâmplă dacă nu vin?
-Au spus că vor veni ei să te ia cu forța dacă e nevoie.
-De ce nu au putut rămâne acolo?
-Nu știu, Anne. Chiar nu știu.
Anne știa că dacă se va răzvrăti, probabil nu va câștiga. În orice caz nu avea să se lase cu una cu două. Termină de băut ceaiul, continuă să privească prin cameră fără o țintă anume, iar într-un final, se opri cu privirea asupra lui Cesar.
-Sună-i, te rog. Vreau să vorbesc cu ei.
-Sigur vrei să faci asta?
-Da.
Cesar se ridică, luă telefonul de pe masă și formă numărul. Anne îl luă imediat. După trei tonuri, se auzi o voce de femeie.
-Sunt eu, Anne.
-Anne! Draga mea.
Era foarte clar că era vocea mamei, încântată să-și audă fiica. Desigur că ăsta era doar un joc ieftin de teatru pe care aceasta îl juca.
-Mi-a povestit Cesar. Nu vreau să mă întorc.
Un moment de liniște acoperi telefonul.
-Cum adică nu vrei să te întorci? Anne, suntem părinții tăi.
-Dacă e așa, atunci nu ar fi trebuit să mă părăsiți în ultimul hal! Ar fi trebuit să fiți alături de mine în toți acești ani! Mi-e foarte bine aici. Mă simt matură și chiar sunt! Mamă, aici am ce învăța. Nu vreau să mă întorc!
-Dar, Anne...aici e casa ta.
-Am terminat-o cu clișeele!
Anne nu mai suportă și chiar dacă părea un gest deplasat, îi închise telefonul în nas după care îl așeză pe masă. Cesar o privea nu uimit, ci năucit de situație.
-Sigur nu am visat că s-a întâmplat asta?
-Nu!
-Anne, până acum am avut grijă de tine datorită banilor pe care mi i-au trimis părinții tăi. Nu pot să acopăr toate cheltuielile cu ce câștig. Te-ai gândit?
-Da. Am avut timp să meditez în astea zece minute. Mă voi angaja.
Când Cesar auzi acele cuvinte, izbucni într-un râs isteric de mai mai se tăvălea pe jos. Ce a spus Anne, i se părea mai mult decât ridicol. Nu o vedea în postura de a munci undeva unde să-i și placă.
-Singurul lucru pe care îl poți face cu brio este să faci haine.
-Atunci cred că ar trebui să punem mai mult în practică talentul ăsta.
-Și cum vrei să o faci?
-Cred că știu cine poate să mă ajute.
Deși aflase cu foarte puțin timp în urmă că Silver muncea de nu avea aer, Anne îi formă rapid numărul. Nu exista persoană mai potrivită pentru ea decât Silver în acel moment crucial al vieții sale când își abandonă părinții și hotărî să meargă pe drumul său care îi era cu adevărat menit. Avea să facă ceea ce îi place. Avea să-și facă numele cunoscut prin forțe proprii cum a făcut-o și până acum. Trebui să sune de două ori ca abia la al treilea apel să răspundă Silver.
-Da, ma cher?
-Silver, mă bucur că trăiești.
-Da. Recunosc că și eu mă bucur de lucrul ăsta.
-Vreau să mă ajuți cu un lucru micuț de tot.
Astfel, Anne începu să-i povestească despre planurile sale mărețe, despre ce avea nevoie și vroia pe deplin să știe dacă avea suportul celui mai bun prieten. Silver o ascultă fără întrerupere părând că se gândește și el foarte serios la cea vorbea micuța lui Anne.
-Nu am crezut că voi apuca ziua asta, zise el după ce termină Anne de vorbit.
-Știu. Nici eu.
-Mâine îți voi da un răspuns concret, ma cher. Nu te voi dezamăgi.
-Mulțumesc enorm, Silver!
